ANUL II - Aparitie trimestrialã
Nr. 2 - Ianuarie, Februarie, Martie 2002
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI
Ilustratii: Cercul de Artã „Culoare si Vis“, Corbeni - Arges

Din sumar:

Satul românesc contemporan SOS - Interviu cu PS Calinic
Apel cãtre fiii satelor
Valeriu Anania: Drumul dorului - Mistica Pãmântului
Ioan Alexandru: Poeme despre sat
Întoarcerea fiului cãtre sat
La Corbeni - Culoare si vis în cetatea basmului
Cãlinestii de Arges în mileniul III
Ion Mihalache si satul natal
Vasile Voiculescu - Limba cereascã a rugãciunii

Eu cred cã noi, românii, avem o misticã a pãmântului. M-am nãscut la sat, dar nu am nostalgia lui, decât în mãsura în care-mi aduc aminte de lunca Pãiencii, de pãdurile Turculestilor, de Braniste, de zãvoaiele malurilor Pestenii, de viile asternute pe dealurile Oltencei si Aninoasei. Pe oameni i-am uitat, mi-am uitat aproape si rudeniile. Caut sã mai ghicesc nume si chipuri, pipãi amintirea pe reliefuri, cu degetele orbului.
Si poate c-as rãmâne la suprafatã, ca o expresie penibilã a zborului de vrabie, dacã maicã-mea nu m-ar fi purtat, copilandru, prin chinga de pãdure a Grãdistei, mostenitã de la pãrinti, si nu mi-ar fi arãtat fagii în coaja groasã a cãrora bunicul îsi crestase, cu o jumãtate de veac în urmã, numele. Tânãr pe atunci, ca si copacii pe care-i îmbrãtisa cu acel gest ritual al îndrãgostitilor, bunicul crescuse o datã cu ei, îmbãtrânise, intrase în pãmânt, si mi-i lãsa mãrturie si adevãr, sã citesc într-însii mândria de a pogorî din neamul Mãrgãritestilor, din spita acelei legendare Mãrgãrita care, pe la vãrsta de vreo sutã si zece ani, torcea din furcã, pânã la miezul noptii, si iesea, apoi, în bãtãturã, sã asculte toaca-n cer, a îngerilor ce slujeau liturghia.
Pânã si numele satului meu mi-a rãmas strãin.
Nu mi-am dat niciodatã osteneala sã aflu cine ar fi fost acel Ion Glãvu despre care unii cãrturari sopteau cã ar fi avut cândva un fel de mosie prin partea locului. Tãranii nu vorbeau de el si nici nu stiau a fi fost vreodatã rumâni la boier. Liberi si sãraci, agonisindu-si mãmãliga pentru o iarnã si pâine pentru un Paste, janghinosii Glãvilor se fãleau doar cu viile de câte opt pânã la patruzeci de rânduri, pe care le munceau si le beau cu mare hãrnicie.
Teiul lui Tache, la numai douã-trei prastii de fereastra copilãriei mele, era viu, însufletit. In scorbura lui, sãlãsluia Zmeul. Nu-l vãzusem niciodatã pe zmeu, dar mama spunea cã uneori tainicul sihastru iese seara si zboarã peste sat, lãsând în urmã o luminã subtire si un abur usor, ca un oftat. Nu mi-l puteam închipui cum aratã si nici nu stiam dacã trebuie sau nu sã mã-nspãimânt. Am început, oarecum, sã mã dumiresc, când am auzit-o pe vecina Maria spunînd despre fata ei ca “are zmeu”; pasã-mi-te, Leandra prinsese sã tânjeascã a lingoare, bântuitã de fiorii nelãmuriti ai dragostelor dintâi. Mai târziu, întâlnit prin cãrti cu mitul Zburãtorului, nu mi l-am putut niciodatã imagina altfel si altunde decât veghind în scorbura din teiul lui Tache.
De altfel, maicã-mea nu stia povesti închipuite, ci întâmplãri adevãrate, petrecute-n sat. Dumnezeu si Sfîntul Petru veneau spre pãmânt pe piciorul Piscului Lat, fata mosului cea cuminte îsi fãcuse bordeiul în Gorgotesti, Statu-Palmã-Barbãcot se da de-a dura pe mãgura de lângã Râpa-Naltã. Mama istorisea o singurã datã, apoi povestile erau spuse si rãspuse, la nesfârsit, de pãmânturile dimprejur. As hoinãri pe potecile unui sat pustiu si mi-as îmbelsuga auzul cu graiuri omenesti.
De trei ani si jumãtate trãiesc în America si de trei ori am fost în România. La asemenea cãlãtorii sunt inevitabile servitutiile asa numitelor “comisioane”, de a duce sau a aduce ceva pentru cineva. Le-am fãcut totdeauna cu plãcere. Dar solicitãrile care m-au emotionat pânã la cutremurare au fost acelea ale multor români dintre cele douã ape mari de a le aduce pãmânt din Tarã. Pãmânt de pe o groapã, pãmânt de lângã o bisericã, pãmânt dintr-o grãdinã. Sau de oriunde, numai sã fie pãmânt românesc ! Am adus, am împãrtit tãrânã pe stergar si am cules bucurii pe lacrimã...Si de fiece datã mi-am adus aminte de acel Dan Cãpitan de Plai care, scãpat de la tãtari, trece Nistrul, descalecã, îngenunche, se pleacã si
“sãrutã ca pe-o moaste
pãmântul ce tresare si care-l recunoaste...”
pe rima frumoasã a lui Alecsandri.
Pãrintele Martin Ionescu a trecut de optzeci de ani.
Ati adus ceva pãmânt din tarã ? Tare-as dori si eu oleacã, sã mi-l presare pe mormânt, mor mâine-poimâine pe aici...
N-am mai avut. I-am dat din punguta mea cu pãmântel atârnatã cu fir de mãrtisor la cãpãtâiul patului. I l-am dat ca sã-l pãstreeze la icoanã, sã-l aibã, pânã la strigarea trâmbitelor de apoi, pe somnul oaselor.
Noi, românii, fãrã îndoialã, avem o misticã a Pãmântului. Si poate cã tocmai, de aceea, avem si o misticã a Invierii.

DE DINCOLO DE APE
- Pagini de jurnal
Si alte texte
- Editura Dacia, 2000

Poeme despre sat

IMAGINE

Iatã cum tine tatãl meu
o pâine uriasã în brate
la lumina lãmpii.
Surioarei mai mici
îi taie o felie mai micã,
bãiatului mijlociu
o felie mijlocie,
fratelui mai mare
o felie mai mare,
si mama sã-si taie singurã
în ungherul ei
înnoptat deasupra focului.

Si apoi cum apare vremea,
vârtej teribil
si nimeni nu se poate da
la o parte.
În mijlocul casei,
pe fata de pãmânt,
rãsar trei drumuri
dãltuite-n piatrã,
deosebite, pline de fum
si ninsori de sudoare
si frig ruginit.
Acoperisul hârbuit se sparge
si cad frunzele ude
în coltul ulitei
un bãiat într-o dimineatã
de toamnã se ridicã în cer
si tot satul se lumineazã
de imaginea lui
ca la o nouã planetã.
Si gropile în pãmânt se lãrgesc
pe unde se retrag
vârstele încãruntind
pentru eternitatea zãpezilor.

APE

Cum dormim noi împrãstiati
prin casã
cu lãmpile trase peste noi
si cum vine iarna cãlus
împins în gura toamnei
de un tiran nevãzut,
soarecii scârtie desculti
prin poduri
si necheazã calul negru
afarã legat
cu un picior
de cumpãna fântânii...
ori de câte ori vântul mocneste
în acoperis.
Ne culcãm târziu înveliti
în toale flocoase
de lânã, în pãnusile de cucuruz
pe fata casei.
Suntem pe-o navã-n ape
care se scufundã,
Geamurile sunt roase de pãrul
întunericului,
În coltul mesei sar peste cutit
vinete flãcãri...

Înstrãinat frigul
se catãrã în noi
si adormim strânsi laolaltã
si nu mai are nimenea
nimic de spus.
S-apoi coboarã visele
nestãvilite-n noi,
grozave, sã ne chinuie.

O CASÃ

Femeia oarbã trãieste într-o
casã de piatrã
îngrijitã de fiul sãu
nevrednic de însurãtoare.
Ea îl asteaptã seara sã vinã
de pe câmp
cu mâinile-ntinse pe geamuri.
El vine pe dedesupt
cu glasul sãu
de copac,
ridicã foc în mijlocul casei
si se întreabã unul pe celãlalt.
Ea îi cuprinde coroana
în brate,
el plânge pânã se sting tãciunii
în foc.
Ce bine-ar fi ca eu sã fiu
pe patru labe,
sã nu-nteleg nimic,
seara cu câinii satului buimaci
sã urlu la lunã.

Femeia oarbã
într-un pat negru,
de douãzeci de ani o stiu
îmbãtrânind printre
merii-nfloriti.
Ea stie sã cânte atât de pustiu
cã ruginesc clopotele
în turnul bisericii.

VATRA FOCULUI

Pãrintii mei dorm pe pãmânt
la amiazã;
bãtâni, unul cu capul
lângã celãlalt,
atât de aproape de nimic
în hainele decolorate
de vreme.

Vatra focului s-a stins;
pe cojile de pâine si poase
din hrana sumarã,
în ciorchine pãroase se-adunã
furnicile secetei
din toate crãpãturile.
O iapã slãbãnoagã
fatã în cimitir izbindu-se
cu capul asudat
de o cruce rãsturnatã.

Ulciorul uscat,
acoperit de umbrap
pãrului sãlbatic
si sapele alãturi,
pline de praf
în cozile de lemn,
lucioase sub frecusul palmelor
îndelung rãbdãtoare.

Cârâitul ciorilor de toamnã,
cu ocolisuri oarbe
pe de departe
în stoluri duhnitoare
întunecã pîmântul.

IOAN ALEXANDRU – INFERNUL DISCUTABIL

Valeriu Anania

Muma