Din
sumar:
Satul
românesc contemporan SOS - Interviu cu PS Calinic
Apel
cãtre fiii satelor
Valeriu Anania: Drumul dorului - Mistica Pãmântului
Ioan Alexandru: Poeme despre sat
Întoarcerea fiului cãtre sat
La Corbeni - Culoare si vis în cetatea basmului
Cãlinestii de Arges în mileniul III
Ion Mihalache si satul natal
Vasile Voiculescu - Limba cereascã a rugãciunii
|
LUCIAN
BLAGA
A
TRÃI LA SAT ÎNSEAMNÃ A TRÃI ÎN ZARISTE
COSMICÃ
SI ÎN CONSTIINTA UNUI DESTIN EMANAT DE VESNICIE
Elogiul
satului românesc
-fragmente-
Voi
vorbi despre satul românesc din amintire trãitã si
fãcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în
putine cuvinte sã actualizez mai ales ceea ce copilul stie despre
sat si despre orizonturile acestuia. Copilãria petrecutã
la sat mi se pare singura copilãrie. Cine nu priveste în
urma sa peste o aemenea copilãrie, mi se pare aproape un condamnat
al vietii (cer scuze tuturor citadinilor de fatã, pentru aceastã
afirmatie!). Copilãria si satul se întregesc reciproc alcãtuind
un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbiozã
între copilãrie si sat, o simbiozã, datoritã
cãreia, fiecare din pãrti se alege cu un câstig. Cãci,
pe cât de adevãrat e cã mediul cel mai potrivit si
cel mai fecund al copilãriei e satul, pe atât de adevãrat
e cã si satul la rândul lui îsi gãseste suprema
înflorire în sufletul copilului. Existã un apogeu exuberant,
involt si baroc, al copilãriei, care nu poate fi atins în
lumea satului, si existã, de altã parte, aspecte tainice,
orizonturi si structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sesizate decât
în copilãrie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viata
saului si despre prelungirile ei cosmice, e gresit sã iscodesti
sufletul tãranului matur cu zarea retezatã de nevoile vietii,
de mizeriile si de cele o sutã de porunci ale zilei. Pentru a-ti
tãia drum spre plenitudinea vietii de sat trebuie sã cobori
în sufletul copilului. Copilãria e, de altfel, vârsta
sensibilitãtii metafizice, prin excelentã. Si satul, ca
zariste integralã, are nevoie de aceastã sensibilitate,
pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevãrat este. Copilãria
mi se pare singura poartã deschisã spre metafizica satului,
spre acea stranie si fireascã, în acelasi timp, metafizicã,
vie, adãpostitã în inimile, care bat sub acoperisurile
de paie, si oglinditã în fetele bântuite de soartã,
dar cu ochii atârnati de cer.
Mi-aduc aminte: vedeam satul asezat, înadins, în jurul bisericii
si al cimitirului, adicã în jurul lui Dumnezeu si al mortilor.
Aceastã împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a
pãrut foarte semnificativã, tinea oarecum isonul întregii
vieti, ce se desfãsura în preajma mea. Împrejurarea
era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuantã
de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spatiul ritual de dupã
iconostas, de unde îl presimteam iradiind în lume. Nu era
aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credintã
de neclintit. Fãceam o transantã deosebire între „povestea-poveste”
si “povestea adevãratã”. Topografia satului
era plinã, de altfel, de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele
se adânceau si se înãltau. Tinda vecinului, totdeauna
fiind întunecoasã, era, fãrã doar si poate,
un loc în care, cel putin din când în când, si,
mai ales, duminica, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o
zi, cu alti douãzeci de copii, toti pãtrunsi de fiorul unui
sfânt rãzboiu, sã-l izgonim stârnind cu fel
de fel de unelte niste sgomote ca de trib african? – Undeva, lângã
sat, era un sorb; convingerea noastrã era cã acel noroi
fãrã fund rãspunde de-a-dreptul în iad, de
unde ieseau si clãbucii. Trebue sã te transpui în
sufletul unui copil, care stã tãcut în marginea sorbului
si-si imagineazã acea dimensiune “fãrã fund”,
ca sã ghicesti ce poate însemna, pentru om, o geografie mitologicã.
Iar în Râpa Rosie, prãpãstioasã din Dealul
Viilor, sãlãsuia aievea un cãpcãun. Satul
era, astfel, situat în centrul existentei si se prelungea, prin
geografia sa,
de-a-dreptul în mitologie si în metafizicã.
Acestea alcãtuiau pervazul natural si de la sine înteles
al satului. Satul exista în constiinta copilului ca o lume, ca unica
lume mult mai complex alcãtuitã si cu alte zãri,
mai vaste decât le poate avea un mare oras sau metropolã
pentru copiii sãi. Atingem, cu aceasta, deosebirea esentialã
dintre “sat” si “oras”. Satul nu este situat într-o
geografie pur materialã si în reteaua determinantelor mecanice
ale spatiului ca orasul; pentru propria sa constiintã, satul este
situat în centrul lumii si se prelungeste în mit. Satul se
integreazã într-un destin cosmic, într-un mers de viatã
totalitar, dincolo de al cãrui orizont nu mai existã nimic.
Aceasta este constiinta latentã a satului, depre sine însusi.
Îndrãznesc sã fac afirmatia, fiindcã asa e
înteles si trãit satul, în apogeul copilãriei,
vârsta care singurã posedã perfecta afinitate cu modul
existential al satului.
Sã privim, în schimb, orasul. Copilul se pierde, aici, pãrãsit
de orice sigurantã. La oras, constiinta copilului e precoce, molipsitã
de valorile relative ale civilizatiei, cu care el se obisnuieste fãrã
de a avea posibilitatea de a o întelege. Cred cã nu exagerez
spunând cã la oras copilãria n-are apogeu; orasul
taie posibilitãtile de dezvoltare ale copilãriei ca atare,
dând sufletelor de grabã o îndrumare bãtrânicioasã.
La oras, copilul este într-adevãr tatãl “bãrbatului”,
adicã o pregãtire pentru vârstele seci ! La sat, copilãria
e o vârstã autonomã, care înfloreste pentru
sine. Omul crescut la oras parvine sã înteleagã sau
sã se prefacã a întelege cauzalitãtile împrejmuitoare,
dar el nu face personal niciodatã experienta vie a lumii ca totalitate,
adicã o experientã muiatã în perspective dincolo
de imediat si de sensibil. A trãi la oras, înseamnã
a trãi fragmentar si în limitele impuse la fiecare pas de
rânduielile civilizatiei. A trãi la sat, înseamnã
a trãi în zariste cosmicã si în constiinta unui
destin emanat de vesnicie...
Fiecare sat se simte, în constiinta colectivã a fiilor sãi,
un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plaseazã pe
sine de asemeni în centrul lumii. Numai asa se explicã orizonturile
vaste ale creatiei populare în poezie, în artã, în
credintã, acea trãire care participã la totul, siguranta
fãrã gres a creatiei, belsugul de subîntelesuri si
de nuante, implicatie de infinitã rezonantã si însãsi
spontaneitatea neistovitã. Omul satului, întrucât izbuteste
sã se mentinã pe linia de apogeu, genialã a copilãriei,
trãieste din întregul unei lumi – pentru acest întreg;
el se gãseste în raport de supremã intimitate cu totalul
si într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine si relevãri
cu acesta. Omul orasului, mai ales al orasului care poartã amprentele
timpurilor moderne, trãieste în dimensiuni si stãri
tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul
mecanic, într-o treazã tristete si într-o superficialitate
lucidã...
Fiecare sat, care se respectã ca atare, existã pentru sine
în centrul unei lumi si are frumoasa mândrie de a fi putin
mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea sã rãmânã
el însusi, nu vrea sã dicteze celorlalte nici gustul, nici
reguli de comportare. Se constatã o oarecare aristocraticã
distantare, dar câtusi de putin afisatã ca atare, între
sat si sat. Acest mod de a-si întelege existenta aduce cu sine si
stârneste acea varietate de aspecte în cadrul unuia si aceluiasi
stil, vast rãspândit pe câte o întreagã
tarã, varitate pe care o ilustrazã asa de minunat diversele
“tãri românesti”.
Din modul cum satul îsi întelege existenta, mai rezultã
însã si un al doilea aspect si alte consecinte, cari meritã
sã fie retinute. Satul, situat în inima unei lumi, îsi
e oarecum siesi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pãmântul
si de sufletul sãu si de un mic ajutor de sus, pentru a-si suporta,
cu rãbdare, destinul. Aceastã naivã suficientã
a fãcut bunãoarã ca satul românesc sã
nu se lase impresionat tulburat sau antrenat de marile procese ale “istoriei”.
Satul e atemporal. Constiinta surdã, mocnind sub spuza grijilor
si a încercãrilor de tot soiul, constiinta de a fi o lume
pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multor secole,
foarte miscate acea tãrie fãrã pereche, de a boicota
istoria, dacã nu altfel, cel putin cu imperturbabila sa indiferentã.
Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se fãcea
din partea strãinilor în preajma noastrã. Mândria
satului de a se gãsi în centrul lumii si al unui destin ne-a
mentinut si ne-a salvat, ca popor, peste veacurile de nenoroc. Satul nu
s-a lãsat ispitit si tras în “istoria” fãcutã
de altii peste capul nostru. El s-a pãstrat feciorelnic neatins
în autonomia sãrãciei si a mitologiei sale, pentru
vremuri când va putea sã devinã temelie sigurã
a unei autentice istorii românesti.
[top]
INSCRIPTIE
PE O CASÃ DE TARÃ
Te-am
ridicat pe-o coastã cu izvoare
Si-mprejmuindu-ti linistea cu astri,
Te las albind prin pomi, din depãrtare,
Cuib fermecat, ca de cocori albastri.
Din
prispa ta vreau sã-mi aduc aminte,
Din geamul tãu gândi-voi la trecut,
Privind în sus, la pãsãrile sfinte,
Ce-n streasini cuib de-argilã si-au fãcut.
Voi
îngriji ca-n fiecare searã
Sã-ti ardã-n vârf nestinsa noastrã stea,
Pe care voi aprinde-o solitarã
Cu sufletul si ruga mea.
Iar
pentru prunci si ochii-odihnitori
Ai Preacuratei ce ne-nchide drumul,
Vom rãspândi prin încãperi parfumul
Care preschimbã inimile-n flori.
Si-ntr-un
ungher, vom face din covoare
Un pat adânc, cu perinile moi,
Dacã Iisus, voind sã mai scoboare,
Flãmând si gol, va trece pe la noi.
Tudor Arghezi
[top] |
Imagini
din aceastã paginã
Primãvara
|
