Întoarcere la pagina principală Numărul curent al revistei Satul Natal Informatii despre revista Satul Natal si Asociatia Nova International Aici puteti afla detalii despre modul în care ne puteti contacta Linkuri cãtre alte pagini web

ANUL II - Aparitie trimestrialã
Nr. 2 - Ianuarie, Februarie, Martie 2002
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI
Ilustratii: Cercul de Artã „Culoare si Vis“, Corbeni - Arges

Pagina 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Din sumar:

Satul românesc contemporan SOS - Interviu cu PS Calinic
Apel cãtre fiii satelor
Valeriu Anania: Drumul dorului - Mistica Pãmântului
Ioan Alexandru: Poeme despre sat
Întoarcerea fiului cãtre sat
La Corbeni - Culoare si vis în cetatea basmului
Cãlinestii de Arges în mileniul III
Ion Mihalache si satul natal
Vasile Voiculescu - Limba cereascã a rugãciunii

LUCIAN BLAGA

A TRÃI LA SAT ÎNSEAMNÃ A TRÃI ÎN ZARISTE COSMICÃ
SI ÎN CONSTIINTA UNUI DESTIN EMANAT DE VESNICIE

Elogiul satului românesc
-fragmente-

Voi vorbi despre satul românesc din amintire trãitã si fãcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în putine cuvinte sã actualizez mai ales ceea ce copilul stie despre sat si despre orizonturile acestuia. Copilãria petrecutã la sat mi se pare singura copilãrie. Cine nu priveste în urma sa peste o aemenea copilãrie, mi se pare aproape un condamnat al vietii (cer scuze tuturor citadinilor de fatã, pentru aceastã afirmatie!). Copilãria si satul se întregesc reciproc alcãtuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbiozã între copilãrie si sat, o simbiozã, datoritã cãreia, fiecare din pãrti se alege cu un câstig. Cãci, pe cât de adevãrat e cã mediul cel mai potrivit si cel mai fecund al copilãriei e satul, pe atât de adevãrat e cã si satul la rândul lui îsi gãseste suprema înflorire în sufletul copilului. Existã un apogeu exuberant, involt si baroc, al copilãriei, care nu poate fi atins în lumea satului, si existã, de altã parte, aspecte tainice, orizonturi si structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sesizate decât în copilãrie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viata saului si despre prelungirile ei cosmice, e gresit sã iscodesti sufletul tãranului matur cu zarea retezatã de nevoile vietii, de mizeriile si de cele o sutã de porunci ale zilei. Pentru a-ti tãia drum spre plenitudinea vietii de sat trebuie sã cobori în sufletul copilului. Copilãria e, de altfel, vârsta sensibilitãtii metafizice, prin excelentã. Si satul, ca zariste integralã, are nevoie de aceastã sensibilitate, pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevãrat este. Copilãria mi se pare singura poartã deschisã spre metafizica satului, spre acea stranie si fireascã, în acelasi timp, metafizicã, vie, adãpostitã în inimile, care bat sub acoperisurile de paie, si oglinditã în fetele bântuite de soartã, dar cu ochii atârnati de cer.
Mi-aduc aminte: vedeam satul asezat, înadins, în jurul bisericii si al cimitirului, adicã în jurul lui Dumnezeu si al mortilor. Aceastã împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a pãrut foarte semnificativã, tinea oarecum isonul întregii vieti, ce se desfãsura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuantã de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spatiul ritual de dupã iconostas, de unde îl presimteam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credintã de neclintit. Fãceam o transantã deosebire între „povestea-poveste” si “povestea adevãratã”. Topografia satului era plinã, de altfel, de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau si se înãltau. Tinda vecinului, totdeauna fiind întunecoasã, era, fãrã doar si poate, un loc în care, cel putin din când în când, si, mai ales, duminica, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alti douãzeci de copii, toti pãtrunsi de fiorul unui sfânt rãzboiu, sã-l izgonim stârnind cu fel de fel de unelte niste sgomote ca de trib african? – Undeva, lângã sat, era un sorb; convingerea noastrã era cã acel noroi fãrã fund rãspunde de-a-dreptul în iad, de unde ieseau si clãbucii. Trebue sã te transpui în sufletul unui copil, care stã tãcut în marginea sorbului
si-si imagineazã acea dimensiune “fãrã fund”, ca sã ghicesti ce poate însemna, pentru om, o geografie mitologicã. Iar în Râpa Rosie, prãpãstioasã din Dealul Viilor, sãlãsuia aievea un cãpcãun. Satul era, astfel, situat în centrul existentei si se prelungea, prin geografia sa,
de-a-dreptul în mitologie si în metafizicã.
Acestea alcãtuiau pervazul natural si de la sine înteles al satului. Satul exista în constiinta copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcãtuitã si cu alte zãri, mai vaste decât le poate avea un mare oras sau metropolã pentru copiii sãi. Atingem, cu aceasta, deosebirea esentialã dintre “sat” si “oras”. Satul nu este situat într-o geografie pur materialã si în reteaua determinantelor mecanice ale spatiului ca orasul; pentru propria sa constiintã, satul este situat în centrul lumii si se prelungeste în mit. Satul se integreazã într-un destin cosmic, într-un mers de viatã totalitar, dincolo de al cãrui orizont nu mai existã nimic. Aceasta este constiinta latentã a satului, depre sine însusi. Îndrãznesc sã fac afirmatia, fiindcã asa e înteles si trãit satul, în apogeul copilãriei, vârsta care singurã posedã perfecta afinitate cu modul existential al satului.
Sã privim, în schimb, orasul. Copilul se pierde, aici, pãrãsit de orice sigurantã. La oras, constiinta copilului e precoce, molipsitã de valorile relative ale civilizatiei, cu care el se obisnuieste fãrã de a avea posibilitatea de a o întelege. Cred cã nu exagerez spunând cã la oras copilãria n-are apogeu; orasul taie posibilitãtile de dezvoltare ale copilãriei ca atare, dând sufletelor de grabã o îndrumare bãtrânicioasã. La oras, copilul este într-adevãr tatãl “bãrbatului”, adicã o pregãtire pentru vârstele seci ! La sat, copilãria e o vârstã autonomã, care înfloreste pentru sine. Omul crescut la oras parvine sã înteleagã sau sã se prefacã a întelege cauzalitãtile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodatã experienta vie a lumii ca totalitate, adicã o experientã muiatã în perspective dincolo de imediat si de sensibil. A trãi la oras, înseamnã a trãi fragmentar si în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizatiei. A trãi la sat, înseamnã a trãi în zariste cosmicã si în constiinta unui destin emanat de vesnicie...
Fiecare sat se simte, în constiinta colectivã a fiilor sãi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plaseazã pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai asa se explicã orizonturile vaste ale creatiei populare în poezie, în artã, în credintã, acea trãire care participã la totul, siguranta fãrã gres a creatiei, belsugul de subîntelesuri si de nuante, implicatie de infinitã rezonantã si însãsi spontaneitatea neistovitã. Omul satului, întrucât izbuteste sã se mentinã pe linia de apogeu, genialã a copilãriei, trãieste din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se gãseste în raport de supremã intimitate cu totalul si într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine si relevãri cu acesta. Omul orasului, mai ales al orasului care poartã amprentele timpurilor moderne, trãieste în dimensiuni si stãri tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o treazã tristete si într-o superficialitate lucidã...
Fiecare sat, care se respectã ca atare, existã pentru sine în centrul unei lumi si are frumoasa mândrie de a fi putin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea sã rãmânã el însusi, nu vrea sã dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constatã o oarecare aristocraticã distantare, dar câtusi de putin afisatã ca atare, între sat si sat. Acest mod de a-si întelege existenta aduce cu sine si stârneste acea varietate de aspecte în cadrul unuia si aceluiasi stil, vast rãspândit pe câte o întreagã tarã, varitate pe care o ilustrazã asa de minunat diversele “tãri românesti”.
Din modul cum satul îsi întelege existenta, mai rezultã însã si un al doilea aspect si alte consecinte, cari meritã sã fie retinute. Satul, situat în inima unei lumi, îsi e oarecum siesi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pãmântul si de sufletul sãu si de un mic ajutor de sus, pentru a-si suporta, cu rãbdare, destinul. Aceastã naivã suficientã a fãcut bunãoarã ca satul românesc sã nu se lase impresionat tulburat sau antrenat de marile procese ale “istoriei”. Satul e atemporal. Constiinta surdã, mocnind sub spuza grijilor si a încercãrilor de tot soiul, constiinta de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multor secole, foarte miscate acea tãrie fãrã pereche, de a boicota istoria, dacã nu altfel, cel putin cu imperturbabila sa indiferentã. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se fãcea din partea strãinilor în preajma noastrã. Mândria satului de a se gãsi în centrul lumii si al unui destin ne-a mentinut si ne-a salvat, ca popor, peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lãsat ispitit si tras în “istoria” fãcutã de altii peste capul nostru. El s-a pãstrat feciorelnic neatins în autonomia sãrãciei si a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea sã devinã temelie sigurã a unei autentice istorii românesti.

[top]

INSCRIPTIE PE O CASÃ DE TARÃ

Te-am ridicat pe-o coastã cu izvoare
Si-mprejmuindu-ti linistea cu astri,
Te las albind prin pomi, din depãrtare,
Cuib fermecat, ca de cocori albastri.

Din prispa ta vreau sã-mi aduc aminte,
Din geamul tãu gândi-voi la trecut,
Privind în sus, la pãsãrile sfinte,
Ce-n streasini cuib de-argilã si-au fãcut.

Voi îngriji ca-n fiecare searã
Sã-ti ardã-n vârf nestinsa noastrã stea,
Pe care voi aprinde-o solitarã
Cu sufletul si ruga mea.

Iar pentru prunci si ochii-odihnitori
Ai Preacuratei ce ne-nchide drumul,
Vom rãspândi prin încãperi parfumul
Care preschimbã inimile-n flori.

Si-ntr-un ungher, vom face din covoare
Un pat adânc, cu perinile moi,
Dacã Iisus, voind sã mai scoboare,
Flãmând si gol, va trece pe la noi.

Tudor Arghezi


[top]
Imagini din aceastã paginã

Primãvara