ANUL II - Aparitie trimestrialã
Nr. 2 - Ianuarie, Februarie, Martie 2002
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI
Ilustratii: Cercul de Artã „Culoare si Vis“, Corbeni - Arges

Din sumar:

Satul românesc contemporan SOS - Interviu cu PS Calinic
Apel cãtre fiii satelor
Valeriu Anania: Drumul dorului - Mistica Pãmântului
Ioan Alexandru: Poeme despre sat
Întoarcerea fiului cãtre sat
La Corbeni - Culoare si vis în cetatea basmului
Cãlinestii de Arges în mileniul III
Ion Mihalache si satul natal
Vasile Voiculescu - Limba cereascã a rugãciunii

PIATRA - PRIMUL SAT ROMÂNESC CARE ÎNALTÃ
O BISERICÃ, DAR DESFIINTEAZÃ O SCOALÃ

Piatra, un sat din Arges, este un sat amenintat sã disparã în viitorul apropiat sau mai îndepãrtat. Argumentele acestui sfîrsit lent dar irevocabil, reies din evolutia economico-socialã a satului în ultimul veac. Mai întâi, satul îmbãtrâneste, se depopuleazã, fiind pãrãsit de tot mai multi tineri, nu numai de cei plecati la scoli, dar si de cei care cautã în oras un loc mai comod si mai bãnos. Apoi, puterea economicã a satului, în ciuda pãmântului acumulat de familiile mai înstãrite, este modestã, oamenii nu pot sau nu stiu sã converteascã avutia în confort, la nivel de trai; este o neputintã economicã, dar este , din perspectiva monografiei profesorului Nicu Stefan, mai ales o mentalitate conservatoare. Viata spiritualã a satului e tot mai sãracã, fiind afectatã de pierderea zestrei traditionale, de iactivitatea institutiilor culturale, de absenta liderilor culturali. Autorul radiografiazã declinul unei comunitãti pe toate planurile – demografic, economic, spiritual – oferindu-ne imaginea unui sat care a fost si care s-ar putea sa nu mai fie.
Devenirea pietrenilor în ultima sutã de ani ne prezintã Piatra ca un sat condamnat de vremuri, de autoritãti si chiar de oamenii însisi si care totusi, nu vrea sã piarã, se încãpãtâneazã sã supravietuiascã. Iatã douã momente revelatoare pentru confruntarea satului cu istoria, cu lumea si cu sine însusi. Ambele vizeazã desfiintarea satului, fie în ordine materialã, fie în ordine spiritualã. Unul se datoreazã vremurilor si autoritãtilor, celãlalt este, paradoxal, “opera” oamenilor, a pietrenilor însisi.
Satul Piatra a avut dintotdeauna o atitudine de independentã fatã de centrul comunei Ciofrângeni, atitudine generatã si de o realitate istoricã: spre deosebire de locuitorii de pe VALEA Topologului, robi pe mosiile mãnãstiresti, pietrenii au fost tãrani liberi. Acest spirit mosnenesc s-a pãstrat pânã dupã mijlocul secolului al XX-lea, manifestându-se mai viguros ca rezistentã împotriva colectivizãrii. Exponentii acestei rezistente istorice au fost, mai ales, Boierestii, cãteva familii mai înstãrite din neamul lui Nicolae al Deaconului, care îsi sporiserã averea mostenitã prin cumpãrarea, cu mari eforturi si sacrificii, de pãmânturi, între cele douã rãzboaie mondiale, si care au rãmas fermi si uniti în fata presiunilor si amenintãrilor regimului comunist. Lor, Boierestilor, în primul rând, le datoreazã pietrenii faptul aproape incredibil cã Piatra a rãmas singurul sat din cuprinsul comunei Ciofrângeni care n-a fost colectivizat, chiar dacã, urmare a racolãrii unor familii si prin practica abuzivã a regimului, o bunã parte din pãmânturile sale cele mai roditoare (cele din Funduri) a fost acaparatã în perimetrul colectivei. Autorul monografiei declarã cã Piatra reprezenta “Occidentul” localitãtii, de care au stiut sã profite din plin. Prilejul de a se rãzbuna pentru aceastã “libertate” s-a ivit la începutul anilor ’70, când s-a declansat campania de sistematizare, adicã de desfiintare a satelor. În toamna anului 1971, hotãrându-mã sã mã stabilesc în sat si sã-mi fac casã, am solicitat Consiliului Popular Ciofrângeni autorizatie de constructie. Am primit un refuz promt si ferm: satul Piatra a fost scos din planul de sistematizare al comunei. Altfel spus, satul Piatra fusese sters de pe hartã (anticipând probabil stergerea lui de pe fata pãmântului !), inclusiv zona nouã a localitãtii, aceea amplasatã pe soseaua nationalã Râmnicu Vâlcea – Curtea de Arges, zonã în care aveam si eu cãminul de casã. M-am adesat, bineînteles, Consiliului Popular Arges, respectiv Directiei de Sistematizare si Arhitecturã. Urmare a demersului meu, conducerea Judetului Arges, a revenit asupra hotãrârii de a scoate satul Piatra din planul de sistematizare al comunei Ciofrângeni, recunoscând si acestui sat, dreptul la existentã, dreptul de a avea o “ vatrã”, pe care, de fapt, o avea, în virtutea unei istorii seculare.
Birocratia localã a lucrat, însã mai departe: a mai trecut încã o jumãtate de an între avizul dat de Consiliul Popular Arges si autorizatia emisã de Consiliul Popular Ciofrângeni. A fost “necesar” acest interval pentru ca secretarul de atunci al primãriei sã „elaboreze”, sub forma unei „note” consemnate pe planul de amplasare a locuintei, aceastã mostrã de rea credintã, de putere abuzivã si de siluire a limbii române: “Satul Piatra a fost scos din planul de sistematizare si ulterior s-a prezentat o comisie < ? > care l-a prins în plan si pe harta mea <?! > a hasurat cu rosu <?!> unde spune < sic! > cã / se poate < sic! > elibera autorizatii de constructie.” Fãrã comentarii ! Totusi, zelosul functionar a fost nevoit sã recunoascã într-o altã însemnare, tot pe planul de amplasare: “Planul situatiei corespunde întocmai cu situatia < sic! > de pe teren, iarã < sic! > terenul unde se amplaseazã noua constructie este cuprins în vatra satului, conform Legii ...etc., etc. Asadar, lege exista, autoritãtile Judesului Arges erau receptive, numai potentatii locali voiau cu orice pret sã desfiinteze Piatra, “Occidentul” capitalist al comunei... Dar satul n-a vrut sã piarã, era...de piatrã, s-a înversunat sã trãiascã: având “vatrã de sat” consfintitã legal încã din anii ‘70, oamenii au ridicat noi case. Satul a rãmas, însã, mai departe marginalizat si defavorizat de „centru”, chiar si în anii ‘90: primarii îsi aduc aminte de satul Piatra numai în campania electoralã, adicã o datã la patru ani..
Pãrintii si strãmosii pietrenilor au fost oameni luminati, au abordat cu întelepciune problemele comunitãtii, mai ales cele legate de viata spiritualã, de educatia copiilor.(…) Proiectul înãltãrii unei biserici ‚, pe locul celei vechi a fost reluat si materializat în anii ‘ 90, din initiativa si prin grija a doi pietreni de toatã lauda, domnii Vasile Banicã si Constantin Deaconu, care au izbutit, în numai câtiva ani, sã adune fonduri si sã concentreze energii pentru a rdica noul lãcas de cult pe terenul donat de domnul Nicolae Cãpãtânã în centrul nou al satului. (…) Strãlucirea acestei biruinte a fost, însã, umbritã de vrajba care a intrat între pietreni în legãturã cu noul cimitir al satului, dezideratul vital al unei asemenea ctitorii. Lumea satului se mândreste cu noul lãcas de cult, dar este mãcinatã de lupta absurdã dintre cele douã tabere – pro si contra – cimitirului, tulburând linistea celor care dorm acolo somnul de veci. Este limpede cã sunt, în rândul pietrenilor de azi, unii care nu vor ca satul sã trãiascã, de vreme ce refuzã si dreptul rãposatilor ( acestia putând fii chiar pãrintii si bunicii lor) de a se odihni în noul cimitir…
Dar acesta nu este singurul paradox al lumii actuale a pietrenilor. Acesta, cel putin, îi priveste pe cei morti... Existã, însã, un paradox si mai flagrant, care-i vizeazã pe cei vii si care amenintã viitorul satului. Piatra are, tot prin grija înaintasilor, scoalã proprie încã din 1912 – 1913. Scoala din Dealul Pietrei ( cu sapte clase functionând într-o singurã salã ! ) a constituit, asa cum ne încredinteazã autorul monografiei, un puternic focar de culturã si educatie, dând numeroase promotii de absolventi, din rândul cãrora multi au urmat scoli superioare, devenind intelectuali de prestigiu. În anii ‘ 60, întelegând sensul miscãrii demografice din „Deal” spre „Vale”, pietrenii au construit o nouã scoalã la sosea. A fost o initiativã salutarã, numai cã aceeiasi pietreni au abandonat treptat clãdirea bãtrânei scoli: aceasta s-a ruinat sub ochii autoritãtilor, ai sãtenilor si ai fiilor satului, care-i datoreazã însãsi devenirea lor.(…) Scoala construitã în noul centru al satului a continuat sã functioneze, chiar si numai cu câtiva copii, pânã de curând, când, tot datoritã vrajbei dintre pietreni, o familie si-a retras copiii, iar scoala s-a închis. Aceastã “performantã” a fost obtinutã concomitent cu finalizarea construirii bisericii. Piatra este astfel primul sat românesc care, în acelasi timp, înaltã o bisericã si desfiinteazã o scoalã. Insolitul “eveniment” a marcat într-un mod cât se poate de original intrarea satului Piatra intr-un nou secol si mileniu de civilizatie. Un sat fãrã scoalã este un sat fãrã viitor...
(…) Si totusi, satul nu vrea sã piarã, gãsind temeiuri si resurse sã supravietuiascã. Rãdãcinile nu s-au uscat, izvoarele n-au secat. Viitorul satului depinde de puterea celor câtiva tineri rãmasi în localitate spre a-si împlini rostul vietii în sat, cu credinta cã, prin solidaritate si coeziune, vor face truda tãrãneascã mai usoarã si mai prosperã. Confruntati cu primejdia disparitiei satului prin depopulare, prin pauperizare si prin deculturalizare, pietrenii din generatia vârstnicã ar trebui sã lase deoparte orgoliile si vrajbele si sã se frãmânte cum sã asigure supravietuirea satului, sã lucreze împreunã pentru viitorul lui, atrãgând sprijinul autoritãtilor comunale si capacitând, în acest scop, si pe fiii satului, care au datorii mari, neonorate, fatã de vatra natalã.

Prof. dr. Gheorghe Deaconu –
directorul Directiei Judetene pentru Culturã,
Culte si Patrimoniul Cultural National Vâlcea

CINE ?

cine v-a spus: acestia sunt oamenii,
acestea faptele? Cine v-a arãtat: iatã
acest-i cutitul dincoace se aflã oglinda ?
când ati aflat cã apa nu e palidã
si cine este vânãtor si cine cuvânt
si cum de stiti ce e credinta si
unde începe singurãtatea ?
oare cu cine stati de vorbã
lepãdându-vã de taina voastrã
ca de trupul cu care n-ati fãptuit
si cine dintre voi este mutul
si cine nisipul
cãruia îi sunt pregãtite discursuri bâlbâite
precum trupurile vietuitoarelor
ce trag sã moarã si cine
dintre voi are rãbdare sã-mi arate:
acestia sunt oamenii, acestea faptele ?

Dorin Tudoran –
Ultimul turnir

Familia mea