“UN
ZID PÃRÃSIT
SI NEISPRÃVIT”
Existã
mari diferente între tinerii de la orase si de la sate. Cei dintâi
au mai multe privilegii, întrucât orasul oferã mari
posibilitãti de afirmare în plan social si cultural, în
timp ce tinerii de la sate sunt lipsiti de multe posibilitati care ar
concura la realizarea lor in viatã. Ei nu se bucurã de
nici un avantaj. La sate, universul de cunoastere e marginit. Nu au
un club de distractii, nu au un cãmin cultural si, dacã
acest cãmin de culturã mai existã, nimeni nu se
ocupã de activitãti care sã-i antreneze. Dar lucrul
cel mai grav care-i afecteazã este sãrãcia si lipsa
unor locuri de muncã. Dacã la oras e destul de dificil
în aceasta privintã, satul nu oferã nimic tinerilor
la ora actualã.
Am avut, în liceu, multi colegi de la sate. La începutul
clasei a IX-a, priveam cu nemultumire faptul ca am nimerit într-o
clasã formatã în majoritate de tineri de la tarã.
Foarte curând aveam sã constatãm cã toti
erau dotati cu inteligentã si dragoste de învãtãturã
rare. Am devenit cel mai puternic colectiv din Colegiul Brãtianu.
Toti sunt studenti. Aveau mari greutati materiale. Pãrintii fãceau
eforturi disperate sa-i tinã la scoalã. Ca studenti, majoritatea
muncesc sã se întretinã. Ar trebui ca cineva, statul
de pildã sã se ocupe de problema copiilor din zona ruralã,
care exceleazã la carte. Tara are nevoie de inteligentã.
Cei rãmasi în sate sã se gîndeascã
la niste meserii. Foarte putini meseriasi se aflã azi în
satele noastre. Nu mai sunt cismari, tâmplari, fierari, croitori
etc. Lumea s-a obisnuit sã cumpere tot si nu e bine. Tinerii
de la sate vor sta mai putin în discoteci ori în baruri,
dacã vor avea o activitate, un ideal. Lumea la sate trebuie sã
se schimbe, în sensul bun al lucrurilor. Sã gândeascã
mai mult la interesul imediat, practic, care sã-i aducã
profit. I-as sfãtui pe tinerii rãmasi în sat sã
porneascã cu curaj câte o micã afacere. E greu,
dar sã caute solutii, sã nu se multumeascã cu putin.
Nici sã nu se arunce într-o afacere foarte mare, ci sã
înceapã treptat. Sunt multe posibililitãti. Se pot
face împrumuturi la bãnci, acum. E greu sã înveti
pe cineva, dar am exemplul pãrintilor mei care au pornit cu cresterea
porcilor în satul Serbãnesti – comuna Rociu, au cumpãrat
un tractor, apoi au fãcut un împrumut, au vândut
tot si au construit la Pitesti, Hotelul Rehoma. Am trecut prin greutãti
si lipsuri pe care noi, copiii nu le putem uita. Eu eram mai mare, întelegem
rostul eforturilor, dar fratele meu cel mic refuza sã mânânce
doar ceai cu pîine. Le-a spus pãrintilor mei: “ dacã
m-ati fãcut, da-ti-mi demâncare !” Nu pot uita asta.
La rândul meu am rãmas , împreunã cu bunicul,
sã crestem mai departe porci la tarã. Am cãpãtat
cultul muncii, iar ca student am deschis un Cafe-Internet. Altfel, am
mult respect fatã de lumea satelor si cred cã pot dezvolta
mici ferme prin asociere si cu ajutor de la stat. Trebuie sã
se ajute singuri însã tinerii de la sate, cã nimeni
nu-ti dã dacã nu vede initiativã si curaj. Trebuie
sã pornesti de la ceva. Modelul Mesterului Manole – Un
zid pãrãsit si neisprãvit.
RÃZVAN
POPESCU - Student Finante Contabilitate
– anul III - Univ. Brâncoveanu –
PASTEL
I
Plouã
într-un sat de munte uitat de lume
Copacii mai putrezi se rup
Prin ploaie trece o femeia bãtrânã
Cu hainele ude lipite de trup.
Nu
mai stie pe unde s-apuce
Drumul e putred de noroaie
Doar trupul uscat de femeie de munte
Nu pare sã fii putrezit în ploaie.
A
ajuns la o casã veche
A urcat treptele, a-nceput sã disparã
Printr-o fereastrã putredã pãtrunde înãuntru
Tot ce e putred afarã.
Ileana Mãlãncioiu
Linia vietii
LOCURILE
DE LÂNGÃ INIMÃ
- REÎNTOARCEREA LA TRADITII –
Port
în inimã, ca pe o comoarã satul,vatra strãveche
si trainicã a pãmântului românesc, leagãn
al gândurilor înaripate. Dorul lui mã însoteste
pretudindeni. Adesea, îmi aduc aminte cuvintele lui Vasile Voiculescu:
“M-am nãscut la tarã, ceea ce socot cã este
cel mai mare noroc din viata mea”. De fiecare datã, le
rostesc cu emotie si pronuntându-le îmi redescopãr
copilãria, satul natal, cu valea sa încântãtoare
umbritã, silueta zveltã a dealurilor: Licura, Venesti
si Pãrãsâsti. Imaginile tablourilor fugare ale copilãriei
si adolescentei te coplesesc, te fac sã mai fi încã
odatã tânãr. “De ce oare – se întreba
Panait Istrati – ni se prelungeste copilãria pânã
la capãtul vietii?”.
Cine nu a fost scãldat de razele aurii ale soarelui în
miezul fierbinte al verii, pe când secera lanul de grâu
cu “gene lungi” si bogate, cine nu a sorbit din licoarea
rãcoroasã si cristalinã a izvorului, cine nu a
ascultat mãcar odatã din pridvorul casei în zorii
zilei concertul fermecat al pãsãrilor din luncã,
cine nu a mers la cules în viile regiunii când “se
coace pelinul în boabe de struguri”, cine nu a strãbãtut
nãmetii grei cu grupul de colindãtori pe la casele gospodarilor,
în bogatele sãrbãtori de iarnã ale românilor,
nu poate spune cã a fost vreodatã fericit.... Ori de câte
ori pasul mi se îndreaptã spre satul natal, acea asezare
simbolicã – Valea Goronelului, apartinãtoare acum
Copãcelului, localitate ce a strãjuit de secole poarta
sudicã a Râmnicului, inima-mi bate de emotie. De fiecare
datã, apar în cale oameni si colegi de generatie apropiati.
Îmi apar în fata ochilor chipurile blânde, cãutãtoare
de necunoscut, brãzdate de patina timpului, ale pãrintilor,
Constantin si Paulina.
Mama (a decedat cu patru ani în urmã) îmi iesea prima
în cale, de câte ori ajungeam la poarta casei. Privirea
caldã, felul în care îmi zîmbea, cu acea gingãsie
pe care o are numai mama, mã emotiona si mã trimitea întotdeauna
în anii copilãriei. Era încã agerã
(a trãit 81 de ani), se misca cu usurintã, ca în
anii tineretii, când trudea din greu ca sã ne creascã
pentru învãtãturã si viatã (suntem
cinci frati). Dorea, din toatã inima, sã ne vadã
oameni la casele noastre, cu rosturi trainice.
Au trecut anii... satul îmi apare acum ca un sanctuar încãrcat
cu suveniri istorice si legende, cu amintiri scumpe inimii mele. Asezat
între dealuri semete, învãluit în mantia-i
multicolorã si strãlucitoare a naturii, este, pentru mine,
cel mai frumos sat din lume. De o viatã, îl port în
mine, pretutindeni si în fiecare clipã. Oriunde m-am aflat
în acesti ani, gândul mi-a zburat tot spre aceste locuri
scumpe. Sunt locuri ce îti dau parcã tãrie, te fac
sã învingi mai usor greutãtile, sã fi mai
bun, mai visãtor.
Satul, unic cum este el (20 de case), a constituit, pentru mine, primul
abecedar, prima carte de înãtãturã. Aici,
am descifrat sensul primelor litere ale educatiei, cinstei, muncii si
demnitãtii. Tot aici, am pãtruns mai usor în universul
infinit al spiritualitãtii populare. El mi-a dezvãluit
frumusetea inegalabilã a naturii. “Omul de la tarã”
are o anumitã constitutie sufleteascã, o anumitã
întelepciune, o conduitã moralã deosebitã.
Toate aceste lucruri, atât de utile în viatã, le-am
înteles aici, de la satul întelept al bãtrânilor,
de la sipotul cristalin al pârâiasului ce-i brãzdeazã
perimetrul, de la unduirile line ale pãdurii seculare. Dacã
acestea sunt dimensiunile satului românesc, se impune ca noi,
cei de astãzi, sã continuãm si sã permanetizãm
bogatele sale traditii, sã-i adãugãm noi valemte.
Apelul adresat cãtre fiii satelor si cãtre românii
de pretutindeni, publicat în revista “Satul Natal”
de profesoara si poeta Elisaveta Novac, ne îndeamnã la
meditatie, cutezantã si actiuni concrete. Astãzi, mai
mult ca oricând, satul are nevoie de sprijin pentru a-si regãsi
spiritualitatea traditionalã. Viata economicã precarã,
cu complicatiile ei cotidiene, ne îndepãrteazã tot
mai mult de culturã, artã si visare. “Un popor care
suferã de foame – mentiona, în 1909, Spiridon Popescu
– si care n-are o viatã sufleteascã hrãnitã
din culturã, nu este un popor fericit”.
Satul românesc contemporan are nevoie sã-si regãseascã
zâmbetul, frumusetea si ”fericirea”. Sezãtorile
si clãcile trebuie reînviate în fiecare sat. “Este
cunoscutã plãcerea ce sãtenii nostri o au de a
se strânge pe la sezãtori si pe la clãci... Trebuie
datã, însã, o îndrumare sãnãtoasã
adunãrii de sãteni, fie sezãtori, fie clãci”
(“Albina”, nr. 1, 1902).
Podoaba satului o constituie, însã, portul popular. El
ne reprezintã cel mai bine. Este strãvechi, încã
de la geto-daci. Vorbind despre frumusetea artisticã a costumului
popular, Alexandru Odobescu mentiona, în 1860, vizitând
comuna Berislãvesti – Vâlcea: “Iiele si cãmãsile
cusute pretutindeni cu desenuri subtiri si complicate, fotele si zãvelcile
asemeni frumos lucrate, pieptarele fãrã mâneci,
de oaie, cu flori de mãtãsuri pre dânsele, vãlnicile
de pânzã subtire si de borangic, frumos lucru a le vedea
adunate la horã, cum le-am vãzut plecând de la Berislãvesti”.
Aceste “vesminte tãrãnesti” – dupã
cum scria Al. Odobescu – prea frumos lucrate, sã le îmbrãcãm
în zi de sãrbãtoare, la manifestãrile culturale
ale satului. Primarul, învãtãtorul sã le
poarte în momente solemne. La botez, la nuntã sau duminica,
la horã, sã purtãm, cu mândrie, “costumul
nostru popular”.
Multe se pot spune despre horele noastre, cunoscute prin frumusetea
si vitalitatea lor artisticã. La marginea satului, în curtea
bisericii, la cãminul cultural, la cârciumã, tãranul
trebuie sã joace, “sã frãmânte drãceste”
pãmântul. În satul nostru, avem o bogatã si
diversificatã viatã folcloricã. Nu avem nevoie
de „profesionisti”, de “fãcãtori de
folclor”, care sã revitalizeze comoara nemuritoare a satului.
Ea existã, mocneste în inimile noastre. “Folclorul
– sublinia Mihai Pop – nu a fost niciodatã profesionist”.
Oamenii satului, intelectualii sãi, iubitorii de frumos pot repune,
cu usurintã, în circulatie, cea ce are mai de pret comoara
spiritualã a obstei românesti.
Învãtãtorului si preotului le revine o mare responsabilitate
în acest demers estetic. “Trebuie sã luminati pe
sãteni în toate ocaziile – amintea Spiru Haret, la
începutul secolului trecut – la cercurile culturale, la
întruniri, la bisericã, la primãrie, oriunde...”
Este o invitatie sincerã, adresatã tuturor celor care
iubesc frumosul, artele si traditiile populare. Sã ne reîntoarcem
la izvorul miraclulos. “Trãim într-o epocã
în care obiectele tãrãnesti, având un caracter
arhaic – dupã cum spunea George Oprescu – sunt foarte
cãutate”. Sã pornim si noi în cãutarea
acestor comori nemuritoare ale sufletului românilor.
Costea Marinoiu
