Din sumar

La ce e bună poezia?
Dragostea de semeni şi iubirea de Dumnezeu
Tot ce glăsuieşte aici este lutul de pe dealuri trecut prin roata olarului
Dan Gherasimescu - creator popular
Poezia orală inuită
Ulciorul
Eu şi satul
Un impuls adânc al rădăcinilor
Prima poveste - Povestea craiului de rouă
Copiii de la Albeştii de Argeş îşi venerează strămoşii
Interpretarea textului poetic
La Cina de Taină pe Noul Pământ


Revistă editată de
Asociaţia NOVA INTERNAŢIONAL
cu sprijinul Consiliului Local
al Primăriei Piteşti
şi al Episcopiei Argeşului şi Muscelului

 
     
     
 

Website realizat şi întreţinut de Valentin ENACHE (mail - website) © 2004,
Asociaţia NOVA INTERNAŢIONAL,
Piteşti, Argeş, Romania

 
     

Prima poveste: Povestea craiului-de rouă

Aurelia Andrei - profesoară, Şcoala Albeştii de Argeş

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi ce s-ar povesti?...

A fost odată, se zice, într-o împărăţie, la o margine de lume, o prinţesă tânără şi frumoasă şi blândă, ca o rază de soare primăvăratic.

Acu, de unde, de neunde, prinţesa avea în palatul tatălui său o casetă de cristal, în care se aflau două culori, numai două: roşu şi alb. Aşezate în două sidefuri de scoică, ele, culorile, erau cea mai de preţ comoară printre bogăţiile fără număr de la curtea împăratului. Iar pentru tânăra prinţesă, ce să mai vorbim!...Când se plimba, când visa, când cânta, îşi lua caseta, simţind că ea are ceva magic, o vrajă ce izvora din cele două culori cuibărite în căuşurile sidefii…

Orice dorinţă-i împlinea împăratul, ghicin- du-i-o chiar din priviri. Cine mai era mândru ca el, având la uşa casei aşa minune de fată!...Căci fata ajunsese la vârsta măritişului şi era negrăit de frumoasă…, iar de bunătatea inimii, ce să mai vorbim?...

Numai că, de la o vreme, prinţesa începu să tânjească. Simţea că lipseşte ceva din preajma ei. Tot mai des i se învolbura ca o vrajă în minte gândul de a pleca în lumea largă şi a găsi acel ceva…Îşi lua caseta preţioasă şi se plimba prin grădinile palatului părintesc. Ar fi vrut să-l întrebe pe tatăl ei şi despre casetă şi despre culori, dar nu îndrăznea.

Odată, în faptul unei zile, întâlni la umbra unui măr rămuros o bătrânică. Se miră fata, că n-o mai văzuse pe acolo…O privi o vreme cum tot caută ceva pe sub măr şi-apoi o-ntrebă:

--Ce cauţi, bunicuţo, şi nu găseşti?...

--Ei, ei, fetico, ce caut eu nu cred să găsesc prea curând…

--Da' ce oare să fie asta? făcu tare curioasă prinţesa.

--Vezi, tu, copila mea, amu-i vremea ca din ăst măr bătrân să se lege două fire vrăjite, unu' roşu, unu' alb, cu care să se desferece Izvorul de Lumină…

--Ce spui acolo, bunico, singur, singurel?!...

--Iaca, singur, singurel, fata babei…, minune, ce mai!...Şi până jos pe pământ, cum spusei, firele cele două se răsucesc unul după altul, uşurel, uşurel…Da' când ating pământul, pier, ca şi când n-ar fi…

--Vai, bunico, da' firele de care spui sunt întocmai ca aste două culori ce le am în caseta mea de cristal. Nu care cumva să rămân fără ele, că-s tot ce preţuiesc mai mult din toate bogăţiile tatălui meu. Unde să dispară firele cele?!...Poate-i vreo vrajă la mijloc!...

--Taman aşa, frumoasa mea, le trage-n adâncu' ei apa fără de ţărm…Acolo-i tărâmu' lui Crai-de-Rouă…

--Craiul-de-Rouă?!...N-am auzit de craiul acesta, se miră fata, strângând la piept caseta de parcă chiar atunci Craiul-de-Rouă ar fi vrut să i-o fure.

--Nici n-ai avea cum, dete bătrâna lămuriri. Că-i o poveste de demult, pe când Măria-ta nici sâmbure de gând nu era…Ei, stai să-ţi spun. Departe, departe, la celălalt capăt al pământului,s-ar fi aflând Izvorul-de-Lumină. Acolo, pământul şi cerul se-ating o clipită, cât un bob de lacrimă… Atunci răsare şi soarele şi se primeneşte în izvorul acela de lumină şi pământul se umple de frumuseţi. Culori fără de seamăn strălucesc în orice-ar fi, de are viaţă, ori de-i piatră şi stâncă…

--Da' ce culori fermecate şi fără număr, mătuşică, iacă-s doar două: alb şi roşu…

--Ei, acu' aşa-i, vezi, mă luă gura pe dinainte…, da' pe vremea mea pământul era neînchipuit de mândru…

--Spune, spune, au fost oare pe pământ flori şi vietăţi ca cerul şi ca apa de frumoase?...

--Au fost, au fost atâta de multe, că nici nu-ţi vine să crezi…, murmură dusă pe gânduri bătrânica.

--Şi unde sunt toate acum? sări nerăbdătoare prinţesa

--Mare taină, draga mea, şopti abia auzit femeia cea ciudată. Apoi,după o vreme, începu să spuie. Se zice, fata babei, c-odată Craiul-de-Rouă s-a fost mâniat rău, rău de tot. El stăpânea izvorul fermecat unde era izvorul acela de lumină în care se primenea soarele înainte să se-nalţe pe sfânta boltă a cerului… Ce să-l fi mâniat oare pe mândrul crai? Iaca ce! Pe când se uita şi se minuna de scalda măritului soare şi de neasemuitele culori ce se revărsau ca o podoabă binecuvântată asupra pământului, numai ce zăreşte printr-o oglindă de rouă chipul unei fete, o pământeană. Se zice că fata ar fi fost chiar de pe meleagurile noastre, da' ce poţi să ştii…I se părea Craiului-de-Rouă că ceva mai frumos decât pământeana ceea n-a văzut şi nici n-are să vadă…, măcar că Izvorul-de-Lumină n-avea seamăn pe lume… A trecut ce-a trecut vremea, şi el tot la fata din oglindă se gândea. Chibzuia că frumuseţea ei s-ar potrivi de minune lângă izvorul din care ţâşneau toate culorile văzute şi nevăzute ale cerului şi ale pământului…

Şi, pentru că nu ştia unde s-o găsească, încotro să se ducă după ea l-a rugat într-o dimineaţă pe măritul Soare să-l ajute, să afle el din înaltul cerului unde se află fata cea frumoasă şi să-i spuie…Iar Soarele s-a-nvoit… S-a urcat , s-a tot urcat pe boltă, a căutat şi-a căutat, şi-a zărit deodată pe frumoasa fată într-o poieniţă smălţată de fel şi fel de flori… Nici el nu văzuse vreodată un chip mai frumos, măcar că toată ziulica privea spre pământ din înaltul lui. Fermecat, o privea cu drag şi-aproape să uite a mai coborî în umbra zării. Vietăţile şi plantele pământului se bucurau de lumina lui drăgăstoasă. Culorile ce se risipeau pe pământ nu fuseseră mai mândre ca acum…Şi abia târziu-târziu Soarele a alunecat, ca-ntr-un vis, dincolo de zare.

Şi când iarăşi a venit la Izvorul-de-Lumină, Craiul-de-Rouă l-a întrebat de fată.

--N-am găsit-o, n-am găsit-o, i-a răspuns Soarele grăbit şi cu o undă vinovată în glas; o mai caut…

--Aşa să faci, rogu-te, îi zise mâhnit Craiul-de-Rouă.

Multă vreme l-a dus aşa cu vorba Soarele pe Crai. Abia ajungea la Izvorul-de-Lumină, îşi muia razele în culorile fermecate şi-o lua din loc…Fără să ia seama, culorile pământului au prins a păli. Frumoasa pământeană se-ntrista şi ea, văzând florile din grădină, penele păsărilor şi adâncul apei pierzând strălucirea… Habar n-avea Soarele de asta. Până-ntr-o zi, când fata nu i se mai păru nici minunea-minunilor şi nici măcar cât de cât frumoasă…Nu mai zăbovea în înaltul cerului ca să se bucure de frumuseţea ei. Iar într-o zi, când Craiul-de-Rouă îl întrebă de ea, Soarele zise plictisit:

--Nu-i frumoasă deloc, ţi s-a părut…

--Cum? Ce spui? Ai văzut-o?!...

--Ei, da, am… văzut-o…, mai demult…, răspunse încurcat Soarele. Mi s-a părut şi mie frumoasă la început, dar cred că m-am înşelat…Şi cred că şi tu te-ai înşelat…Nu te mai gândi…

Craiul-de-Rouă nu-şi crezu urechilor. Rămase ca o stană de piatră, apoi se năpusti cu ocara şi blestemul asupra Soarelui:

--Cum ai putut să fii aşa de rău şi de prefăcut?... Blestemat să fii, vicleanule!...

Lacrimi de durere picurau din ochii Craiului deasupra Izvorului-de-Lumină.

--Pe veci să se-nchidă izvorul, pe veci, pe veci…, plângea el, cu lacrimi de gheaţă podind pentru totdeauna scăldătoarea fermecată a soarelui.

Soarele se făcea când alb, când roşu de furie şi neputinţă, dar n-avea-ncotro…,Izvorul-de-Lumină era pecetluit. Iar pe negrul pământ nu mai lumina decât alb sau roşu, nimic altceva…

Îi veni rândul să se roage de prietenul trădat. În zori, abia păşind pe boltă, îi zicea cu glas stins:

--Rogu-te, Craiule, lasă mânia şi desferecă Izvorul…, m-oi duce iar să-ţi caut pe draga inimii şi n-oi mai vicleni…

--Numai ochii ei mai pot rupe vraja, se arăta neînduplecat Craiul, numai ea şi numai ea, aşa să ştii…Şi să te fereşti de mânia mea, că şi pe tine te-oi îngheţa!...

--De-atunci, draga mea, Soarele a pecetluit culorile ce i-au mai rămas în caseta asta a tătâne-tău, sfârşi bătrânica povestea. Se teme că şi pe astea le va-ngheţa Craiul-de-Rouă ducându-şi ameninţarea la bun capăt…

Prinţesa ascultase povestea din ce în ce mai tulburată. Când aceasta sfârşi, duse caseta la piept, înfricoşată la gândul că neînduplecatul Crai avea să-i dea de urmă.

--Ce trist…, ce poveste tristă mi-ai spus, mătuşico, murmură ea. Şi ochii ei luminoşi jucară în ape de lacrimi care-ncepură a picura pe obraz-i alb.

Bătrâna o strânse la piept şi-o mângâie:

--Eşti frumoasă şi bună, fata mea…Poate că chiar tu ai să rupi vraja, după atâta amar de ani…

Lângă tulpina mărului, prinţesa plângea neîncetat, strângând la piept caseta cu cele două culori rămase din podoaba pământului.

Cât o fi stat acolo, cine poate şti?...Când, deodată, ce să vadă?...Într-un bob de lacrimă ce sta să-i cadă printre gene se zărea o albioară de-argint pe care lacrimile ei se rostogoleau într-un firicel sfios până la o fântână…, şi din fântână părea să izvorască o lumină tot mai vie şi strălucitoare…Pesemne, Izvorul-de-Lumină se desfăcea din vraja de gheaţă…Uimită, fata se şterse la ochi, să vadă ce se-ntâmplă. Dar nu mai văzu nimic din acel izvor depărtat şi fără seamăn…Când privi jos ,pe pământ, ce-i fu dat să vadă?...În poieniţa de sub măr începură să ţopăie verde firişoare de iarbă. Şi tulpiniţe zvelte se-nălţară, jucându-se-n vârf cu bobocei fel de fel…, iar din bobocei se desfăceau cu uimire frunze şi corole de floare, care de care mai frumoase…Sub coroana bătrânului măr, lumina învie în culori minunate:era şi verde, şi roşu, şi albastru, şi dansul sprinten şi gingaş al atâtor şi atâtor nuanţe…Vraja fusese ruptă. Lacrimile Craiului-de-Rouă se dezgheţaseră, desferecând pecetea Izvorului-de-Lumină. Iar Craiul luă în căuşul palmelor lacrimile necunoscutei de departe şi lacrimile sale, aruncându-le spre bolta cerească, înviorând razele amorţite ale Soarelui. Şi-atunci, pe boltă, apăru în mândrele lui culori curcubeul…, şi toate fură ca mai-nainte, în bună pace, după voia Domnului…

 

     
 

Înapoi susÎnapoi la pagina anterioarăTipăreşte această pagină