|
Eu şi satul
M-am născut pe o colină însorită plină de splendoarea unei naturi binecuvântate sub soare. Într-un sat melancolic cu ochi de izvoare, cu păr stufos de codri deşi, cu căsuţe zâmbind îndrăzneţ spre crugul cerului. Şi m-am trezit deodată umblând pe riduri de poteci în sus şi în jos, privind cu ochii mari deschişi spre lume, în aceasta frântură de rai pământesc.
Pădurile, spânzurate parcă de nori, mi-au dat speranţa şi îndârjirea de a atinge cerul; dealurile mi-au descris în linii unduitoare şi înălţimi abrupte, scene de măreţie şi înţelepciune. Am descoperit însă, pe nesimţite, în nopţile calde de seară, stând culcată în iarbă, jucându-mă printre stele şi culegând iluzii în poala sufletului meu, că timpul e un magician prefăcut. Că în rostogolirea sa duce visele mele din inima copilăriei şi clipele fericite. Îmi rămâne nestinsă amintirea jocului cu norii. Privirea mea îşi construia printre castelele lor din înălţimi mulţime de căsuţe aidoma celora din satul Dobroţ, satul inimii mele, iar ei mă priveau cu uimire şi înţelegere. Alteori, când eram tristă, rătăceam pe câmpuri, printre flori, şi ascultam poveştile vântului. Poveşti adevărate despre oameni şi despre sat ori legende despre strămoşi şi despre comori pe care joacă flăcări albastre. De plângeam nu ştiam dacă lacrimile mele mai sunt lacrimi ori izvoare cu limpezi unde. Eram prietenă cu picăturile de ploaie şi după furtună mă înveseleam de culorile curcubeului. Cu toate luminile sale mă mângâia satul. Sub privirile lui şi ale naturii ce-l îmbracă precum pe un bătrân sfătos, s-au deschis spre lume sufletul şi mintea mea. În cuibul lui voi reveni mereu când lumea va deveni prea rece.
Cel mai perfect tablou al familiei mele este pictat cu nuanţe de nemurire pe colbul din palmele satului, în căsuţa din cel mai înalt vârf, de unde poţi privi pretutindeni în jur, loc privilegiat din care îl simt pe Dumnezeu aproape.
Aşa e satul meu ! Pare perfect şi este miraculos pentru mine, fiindcă s-a înălţat pe temelia suflet-ului meu. Şi nu doar bat inimile noastre în acelaşi timp, ci sunt una şi aceeaşi, aşa încât îl voi purta cu mine pe bătrânul sat, oricât de departe m-aş rătăci prin lume. Acest loc cu sufletul în cer şi cu trupul pe pământ trăieşte în ambele spaţii şi va rămâne un decor fantastic ce nu va înceta să mă urmărească.
Aici am învăţat să-mi construiesc aripi pentru a zbura, să-i cânt durerii, să făuresc din umbre un felinar. Aici am simţit pentru prima dată că pot să ţin în palme zâmbete, că picură lumină pe acoperişul inimii mele, şi aici mă voi întoarce să regăsesc parfumul copilăriei, să mângâi respiraţia unui trecut ce pentru mine nu a apus şi nu va apune niciodată şi care a împletit cu măiestrie culoarea unui viitor ce se va zidi pe legendare temelii.
Ioana Iacob, com. Albeşti - cls a X-a -
Colegiul „Vlaicu Vodă” Curtea de Argeş |
|
