Dan Gherasimescu – creator popular
„Pentru Dan Gherasimescu lemnul este o religie ale cărei principii i s-au dezvoltat tainic de-a lungul vieţii, în care a crezut şi pe care a urmat-o cu sfinţenie. Se pare că lemnul l-a modelat în viaţă pe cioplitorul său, căci, cunoscându-l, chiar de prima dată ţi se dezvăluie firea unui om cuminte, poate prea modestă şi retrasă, care nu-ţi îngăduie să-i ghiceşti de la început forţa adevărată a sufletului. Tăcerile sale îi ascund nebănuitele talente despre care vorbeşte, pe îndelete, lemnul modelat de el, în variate forme şi chipuri. Lemnul sfânt i-a sculptat creatorului său alese trăsături de caracter : ordinea şi ascultarea faţă de muncă, corectitudinea, dârzenia şi credinţa.
El ştie că lemnul nu se taie oricând, ca să nu te blesteme : „În preajma lui nu trebuie să stai cu gânduri rele, căci nici el nu-ţi va transmite atunci fluxul său de energie. Nu poţi să tai lemnul fără să faci o rugăciune înainte. Bătrânii îl tăiau când dădea luna înapoi şi când el era adormit. Lemnul, iarna, te lasă să-l tai. Mie îmi place mult să cioplesc lemnele sfinte . de salcie, de tei, de paltin ; ele sunt sfinte pentru mine că din salcie orice ramură pe care o rupi şi o pui în pământ creşte, iar din tei şi din paltin se face toaca la Biserică.”
„Astfel lumea lemnului, configurată artistic de Dan Gherasimescu, trăieşte cu toate feţele sale în tradiţia din care şi-a tras rădăcina şi are forme variate, începând de la jucării şi iconţe, cruciuliţe până la tipare de caş, bâte ciobăneşti, căni şi linguri cu lanş lucrate dintr-o singură bucată de lemn, furci de tors, stâlpi pentru case, pentru porţi, cruci şi chiar mobilier, lucrat în special pentru schituri şi mănăstiri.
Luat separat, nici un motiv ornamental nu este nemaintâlnit în artapopuară, dar, privite în ansamblurile imaginate de creator, ai sentimentul că nimic din ceea ce vezi nu s-a mai scris vreodată în lemn cu dalta. Motivele geometrice, rozeta, crucea, vârtejul, dintele de lup se transformă adesea în dantele spumoase de migală ce dezvăluie poveşti cu şerpi, balauri, cocoşi, pupeze, şi alte păsări măiestre, fiinţe învestite cu simboluri profunde : iubire, credinţă, noroc, imaginate în firul lemnului de alte reprezentări simbolice : inima, crucea, potcoava. Lemnul ales pentru lucru, în care şi pădurea îşi găseşte reprezentarea prin încrustaţii migăloase ce sugerează mulţimea de flori şi de copaci, este de esenţe diferite : prun, paltin, păr, cireş, jugastru, arţar, soc, salbă. Când vine vorba despre uneltele de lucru, meşterul îmi spune că :”un articol se poate scrie numai despre sculele mele : dălţi, custuri (cuţitaşe drepte), cuţitoaie, joagăre, barde, topoare, tesle, jorjuri (pentru decoruri), scoabe. Toate sunt adaptate nevoilor mele”.
„Această personalitate este capabilă să configureze obiectul etnografic înţeles nu numai ca noutate creativă, ci şi ca sumă a normelor sociale exprimată de un individ, prin care să contribuie şi la înţelegerea conceptului de caracter naţional”. Corina Mihăescu – Personalitatea creatoare şi obiectul etnografic – revista „Datini”
Nr. 36-37 (1-2) * 2002
Cântec
Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară…
Când de subt frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele…
Când strălucesc subt rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă eşti, pădurea mea,
Şi singură ca mine…
George Topârceanu
|
|
