Din sumar

La ce e bună poezia?
Dragostea de semeni şi iubirea de Dumnezeu
Tot ce glăsuieşte aici este lutul de pe dealuri trecut prin roata olarului
Dan Gherasimescu - creator popular
Poezia orală inuită
Ulciorul
Eu şi satul
Un impuls adânc al rădăcinilor
Prima poveste - Povestea craiului de rouă
Copiii de la Albeştii de Argeş îşi venerează strămoşii
Interpretarea textului poetic
La Cina de Taină pe Noul Pământ


Revistă editată de
Asociaţia NOVA INTERNAŢIONAL
cu sprijinul Consiliului Local
al Primăriei Piteşti
şi al Episcopiei Argeşului şi Muscelului

 
     
     
 

Website realizat şi întreţinut de Valentin ENACHE (mail - website) © 2004,
Asociaţia NOVA INTERNAŢIONAL,
Piteşti, Argeş, Romania

 
     

Ceramica dacică

Tot ce glăsuieşte aici este lutul de pe dealuri trecut prin roata olarului

Ne aflăm în atelierul renumiţilor ceramişti: Eugen şi Violeta Pătru, din comuna Vlădeşti-Vâlcea. Ei sunt urmaşii renumitului ceramist Şchiopu Dumitru, de la care au învăţat prelucrarea lutului. Violeta ne mărturiseşte că de la cinci ani tatăl a început s-o înveţe taina olăritului. Ceramica de Vlădeşti, spre deosebire de celelalte centre, are o particu-laritate distinctă, ea fiind angobată cu culoarea albă, avem de-a face aşadar cu ceramica albă, un caolin alb în care, după prima ardere, se scaldă vasele şi apoi se decorează cu cornul. Sunt câteva motive destul de simple pe care artiştii de aici le-au moştenit de la bătrâni, care la rândul lor au primit din moşi-strămoşi această tehnică de prelucrare a lutului şi de angobare şi au păstrat nealterată moştenirea, cunoscută sub denumirea de ceramică dacică. S-au descoperit vestigii în jurul Vlădeştilor, deoarece toate satele din împrejurimi se preocupau cu prelucratul lutului. În momentul de faţă, o singură familie mai lucrează din câteva sute. Mai sunt doi bătrâni, Schipu Dumitru care are peste 8o de ani şi mai lucrează puţin, nu mai poate ţine pasul efectiv la roată, şi Arniceru Constantin, la fel cu o vârstă destul de înaintată şi lucrează din ce în ce mai greu. El nu a transmis taina lutului, având o singură fată care a îmbrăţişat altă preocupare.

Ce-au însemnat descoperirile arheologice de la Vlădeşti pentru ceramica de azi, domnule Eugen Pătru ?

Olăritul la noi a fost o tradiţie moştenită din tată în fiu, devenind o preocupare de bază. Numai în satul Priporu au existat şaizeci de familii, când socrul meu, Dumitru Şchiopu era copil, care se ocupau numai cu prelucratul lutului, cu olăria. Făceau ceramică în interes practic pentru folosinţa omului în gospodărie. Mergeau cu carele şi vindeau în toate satele din împrejurimi. Nu aveau posibilităţi să meargă cum mergeau cei de la Oboga, la Bucureşti ori în alte zone ale ţării. Se mergea îndeosebi la bâlciuri, fiindcă în judeţele din sud aveau concurenţă.

Vorbind de generaţii care se succed pe coloana aceluiaşi arbore, cam la ce ramură vă aflaţi în momentul de faţă?

Tatăl meu era meşter în lemn, altă preocupare a lumii de aici. A fost deci socrul meu, acum fiica sa, Elena Violeta Pătru, soţia mea, şi eu. Urmează băieţii noştri. Suntem trei generaţii. Incă putem să spunem că existăm trei generaţii de meşteri olari pe linia lui Dumitru Şchiopu. Fiul nostru cel mic, Damian, este la Liceul de Arte şi Laurenţiu la Informatică. Şi unul şi celălalt sunt pasionaţi de olărit.

Observăm în atelierul dumneavoastră că aveţi două roate de olărit .Aşadar fiecare lucrează la roata lui. Vorbiţi-ne despre o zi de lucru!

Ziua de lucru începe dimineaţa la prima oră. Odată cu cântecul cocoşilor şi al păsărilor, ascultaţi cum cântă acum cucul! Pregătim masa de lucru, pregătim lutul.

Pe care-l luaţi, de unde? Ne amintim că Andrei Rubliov a găsit lutul pentru clopot pe o vale, ascul-tându-l cu urechea să sune. Olarii cum găsesc locurile cu lut bun pentru oale ?

De obicei, aşezările de olari erau acolo unde existau şi filoane de lut, un pământ la care nu s-a umblat niciodată, un pământ virgin, noi îi zicem viu şi îl găsim exact ca pe un zăcământ de aur nealterat şi numai pe dealuri, aproape de soare şi de aştri nopţii. Dacă privim harta olăritului, vom observa că numai pe dealuri se află cele mai importante aşezări de olari, iar noi avem lut din belşug şi de foarte bună calitate. Nu multe centre au pământ rezistent ca al nostru. Noi facem oale pentru gătit, ceaune, oale pentru sarmale, toate rezistente la foc.

Spuneţi-ne câteva nume de dealuri pe care se află filoanele de pământ pentru oale. Dealuri pe care le exploataţi dumneavoastră, olarii.

Noi luăm pământul din Dealul Bercului, aproape de noi şi pe toate dealurile găsim pământ de oale la noi.

Cu ce îl aduceţi ? Şi cum îl preparaţi până ajunge pe masa de lucru ?

Fiind foarte aproape îl aducem cu căruţul. Avem în jur de două sute de metri de la filon, după cum observaţi, casa noastră este aşezată pe deal. Îl punem într-un fel de depozit, noi îi zicem gropniţă, şi îl lăsăm pe perioada de iarnă la dospit, îl udăm, îl lăsăm să îngheţe şi apoi prin dezgheţ îşi modifică structura chimică şi devine mult mai uşor de prelucrat, mult mai unsuros, mult mai maleabil şi mai ductil, adică se poate trage mai uşor pe roată.

Apoi ce se întâmplă cu el, îl jucaţi în picioare?

Am trecut de stadiul acela cu jucatul în picioare, socrul meu, când era tânăr folosea procedeul jucatului în picioare. Acum ne-am mai modernizat, avem nişte valţuri, malaxor şi îl preparăm cât de cât mecanic, fapt ce ne uşurează munca, deoarece mai avem şi alte preocupări în afară de olărit. Nu putem trăi numai din olărit. Am îmbrăţişat cu pasiune taina olăritului, văzând că nimeni nu se mai ocupă de ceramică, aici la noi în sat.

Să urmărim mai departe procesul de execuţie! După ce l-aţi luat din malaxor, ce se întâmplă cu lutul?

După ce îl malaxăm, îl învelim în celofane şi îl putem păstra în stadiul ăsta chiar câteva luni, timp în care îl prelucrăm la roată. Deci din malaxor el merge direct pe masa de lucru. Aşezat în celofane, îl depozităm la umbră şi la răcoare, avem beciuri speciale pentru păstrare şi de acolo luăm cantităţile necesare lucrului în fiecare zi. Fiindcă primăvara şi vara intervin muncile agricole, toamna facem o cantitate mai mare de ceramică. Iarna nu putem lucra din cauza îngheţului.

Cum organizaţi procesul de producţie, după ce criterii ?

În funcţie de ce vrem să facem, de comenzi, luăm pământul îl batem, pentru că mai rămâne aer în el, apoi îl împărţim în funcţie de vasele pe care vrem să le facem, le stivuim pe masă şi ne apucăm de lucru. Roata e destul de simplă, tot învârtită cu piciorul, fără motoare, manuală. Lucrăm chiar rudimentar faţă de alte centre care sunt total automatizate. Lucrăm tradiţional, cum lucrau dacii.

Cât timp vă ia să faceţi o oală sau un vas din lut ?

E un proces mai îndelungat, chiar dacă în trei-patru minute îi dăm forma, până o aducem în starea de finisare, mai trebuie luată de 30-40 de ori în mână. Este destul de meticuloasă operaţia până la finisare.

În afară de roata olarului, pe durata procesului de pregătire şi execuţie ce unelte folosiţi ?

Cele mai importante unelte sunt mâinile şi piciorul. Avem un pieptăn, o bucata de lemn mai subţire care ne ajută să finisăm cât de cât

Peretele vasului, la noi se spune fucheaş. Avem apoi câteva rotiţe pentru incrustraţii, când pământul e crud, dând cu rotiţa, se imprimă. Mai avem câteva pene, facem decor pentru vasele cele smălţuite pe crud, direct pe roată, după care se aplică mănuşile sau toartele, după ce se întăresc puţin. La oale, o singură toartă şi avem şi vase mari, cum se făceau pe vremuri, vase mari cu două toarte, cum ar fi oalele de sarmale, la oalele de lapte, una, depinde de mărimea vasului şi de greutate.

Despre culoarea specifică vaselor pe care le lucraţi, care se diferenţiază de curentele din zonă, având rădăcini adânci în tradiţie, ce ne spuneţi ?

Lucrăm cu alb, culoarea caolin. Vasele se scaldă într-un fel de lapte şi o humă. Combinaţia este alb şi verde-oliv, care se obţine din oxid de cupru. Motivele sunt simple, tradiţionale.

Cum desprindeţi vasul de pe roata olarului ?

Vasul se taie cu sârma când e crud. După ce scoatem vasele de pe roată, le lăsăm puţin la zvântat, le punem afară dacă e cald şi puţin vânt şi le aşezăm pe scânduri. Se aşază în funcţie de mărime, de înălţime. Cele micuţe se pot usca într-o jumătate de zi, pe când cele mari solicită mai mult timp. Durata păstrării la uscat este de două-trei săptămâni, pe perioada de iarnă durează chiar o lună jumătate uscatul.

Cum funcţionează cuptorul, care le arde şi le dă trăinicie ?

Încingem cuptorul cu lemne care să fie tot mai uscate şi mai mult esenţă moale, mai mult brad şi fag, dar mai puţin, merge bine şi aninele, pluta în măsura în care e bine uscată. Focul se păstrează intens.

Cam ce cantitate de vase intră în cuptor ?

Eu mi-am construit un cuptor mai micuţ, ca să fie operaţiunea mai uşoară şi să realizez mai repede lotul de vase. Dacă primesc o comandă de vase micuţe, nu pot să o realizez în câteva zile şi nu sunt forţat să fac vase mari să umplu cuptorul, că altfel nu pot să ard ceramica.

Sunt aici şi compoziţii : ciobanul cu cobiliţa şi cu oile la păscut, cu oi mai multe şi mai puţine. Păsări care cântă. De unde coboară tematica ?

Este tot moştenire. Olarii din Vlădeşti au fost inventivi. Ei au păstrat ploştile de mers cu ele să invite sătenii la nuntă. Ele au fost descoperite de arheologi şi olarii au continuat să le zămislească din lut. Socrul meu a găsit câteva ploşti vechi în pod la nişte bătrâni. Se păstrează sub denumirea de Plosca lui Vărzache. Modelul s-a îmbogăţit cu noi motive. Realizăm plosca de nuntă, Plosca lui Şchiopu, care are o parte pentru ţuică şi o parte pentru vin şi lumea invitată la nuntă bea ce doreşte.

După ce vasele au fost arse şi scoase din cuptor, cum faceţi desfacerea lor ?

Desfacerea o facem prin intermediul muzeelor, la târguri organizate de muzee pentru meşterii populari. Ieşim în târguri cu ceramică bună calitativ, tradiţională. Nu multă lume apreciază stilul nostru, dar noi stăruim fiindcă este caracteristică zonei Vlădeşti. Am fost la muzeele din ţară şi peste hotare. Anul trecut am fost în Germania, trimişi de Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. În vara aceasta avem o invitaţie în Toronto, Canada cu Muzeul „Astra” din Sibiu.

Oamenii din vechime unde desfăceau producţia ?

In bâlciuri : Păuşeşti, Pietrarii de Sus, Jiblea. Bâlciurile erau organizate mai mult de primării la sărbători religioase. Nu mergeau prin sate, fiindcă zona noastră vâlceană este foarte bogată în olărit .Şi astăzi târgurile se organizează tot cu prilejul sărbătorilor religioase şi lăsăm obiectele de ceramică la standul muzeelor.

Aţi putea să faceţi o înşiruire de vase pe care le produceţi dumneavoastră şi ce vase realizau înaintaşii?

Ceramica nu diferă prea mult, avem aceleaşi vase ca în trecut. Diferenţa constă în faptul că noi aşezăm vasele pe care le făceau ei, în seria vaselor decorative, şi pentru ceramica utilitară a apărut smalţul, care întreţine mai mult timp ceramica şi e mult mai uşor de utilizat. Ceramica pe care o foloseau ei este cea angobată. Puneau lapte la prins, foloseau oalele pentru fiert legume, ciorbe, pentru prepararea la cuptor a sarmalelor, a tocanei de carne, etc. Aşadar avem o gamă foarte variată de ceramică : utilitară, decorativă, figurine, fluiere. E renumită zona în realizarea fluierelor din ceramică, cu precădere păsări: porumbei, berze, mierle, privighetori, cinteze şi multe altele prezente în spaţiul nostru.

Am dori să ştim dacă autorităţile locale sunt conştiente de valoarea acestei activităţi artistice, dacă se pune problema să transmiteţi copiilor satului din tainele modelării lutului şi dacă se acordă sprijin unui astfel de demers ?

Autorităţi locale ? Există aşa ceva ? Nu credem că înţeleg ce realizăm noi din lutul purtător de frumuseţi. Am apelat la toţi primarii după Revoluţie fără rezultat. Există lângă şcoală posibilitatea realizării unui atelier de olărit, cu câteva roţi ale olarului şi cu copii alături am putea să facem minuni. Am făcut propunerea ca în ograda şcolii să construiesc un mic muzeu şi un cerc de ceramică pentru elevi. Ar fi o continuitate. Pe noi însă alţii ne ajută prin prezentare, prin desfacerea mărfii .

S-ar putea să vă dea la şcoală un spaţiu pentru o expoziţie şi pentru un atelier în care să aduceţi în jurul dumneavoastră copii cu pasiune pentru olărit. Dumnezeu ne va aduce omul care va tresări în faţa unei astfel de idei. Ceramica de Vlădeşti e renumită şi ar fi singurul lucru care ar scoate din anonimat comuna, altfel piere de pe harta ţării. Vilele şi casele somptuoase nu vorbesc decât despre depărtarea de tradiţie, tot ce glăsuieşte aici este lutul de pe dealuri trecut prin roata olarului. Şi păsările de lut care cântă… Şi dacă există în comună o asociaţie „Copiii Speranţei”, ea trebuie să se implice, că poate să găsească soluţii. Suntem convinşi de acest lucru. Copiii speranţei sunt chiar aici şi ei au nevoie de sprijin spre a-şi găsi rostul zilei de mâine. E necesar un proiect de finanţare, proiect pe care acest ONG, în colaborare cu Primăria şi Consiliul Local, trebuie să-l realizeze. Ministerul Culturii şi Cultelor finanţează proiectele eligibile.

A consemnat Dr.Vasile Novac

 

     
 

Înapoi susÎnapoi la pagina anterioarăTipăreşte această pagină