Întoarcere la pagina principală Numărul curent al revistei Satul Natal Informatii despre revista Satul Natal si Asociatia Nova International Aici puteti afla detalii despre modul în care ne puteti contacta Linkuri cãtre alte pagini web

ANUL II - Aparitie trimestrialã
Nr. 3 - Aprilie, Mai, Iunie 2002
Editatã de Asociatia Nova International cu sprijinul EPISCOPIEI ARGESULUI SI MUSCELULUI
Ilustratii: Cercul de Artã „COLINARII“, Vrãnesti - Arges

Pagina 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Din sumar:

Satul românesc contemporan SOS
Calinic Argatu - modelul Ion Pillat (111 ani de la nastere)
Interviu cu domnul Constantin Nicolescu - senator de Arges
Întoarcerea fiului cãtre sat
Un nou cerc de artã: COLINARII - Scoala Vrãnesti - Arges
Comuna Mihãiesti - între traditie si modernitate
Cãlusul argesean
Radu Gyr - poeme

CÃLUSARII ARGESENI sau TIGRII CARPATILOR

Jocul ãsta vechi […] nu e numai joc, e rugã si blestem, e împotrivire si strigãt, e închinare si înfruntare a cerurilor, e cântec de jele si doinã haiduceascã, de nesupunere, e un semn pe care-l dãm noi Soarelui cã mai suntem aicea, pe pãmânturile noastre.

(ION LÃNCRÃNJAN - „Suferinta urmasilor“)


CÃLUSARII ARGESENI

Vara fierbinte a anului 1935. Vipia soarelui suliteazã cu foc câmpia pe care secerãtorii culcã la pãmânt grâul înalt, gemând parcã sub greutatea spicelor grele de rod. E semn de recoltã bogatã si, peste siruri de oameni cu tâmplele îmbrobonate de sudoare, cu palmele bãtucite de trudã, vestea cã ei, cãlusarii din Pãdureti, au fost alesi sã plece la Londra de cãtre englezul Phillip Thornton, care le urmãrise cu sufletul la gurã uluitorul lor dans, i-a coplesit cu o bucurie nemaitrãitã cândva. Asadar, ei, cãlusarii români, vor participa la marele Festival international folcloric organizat în capitala Marii Britanii de English Folk Dance and Song Society.
Sosise la Pãdureti, pentru a-i pregãti de drum lung, un mare iubitor al dansului românesc, Harry Brauner, trimis de profesorul Constantin Brãiloiu ca sã-i aleagã pe cei mai buni jucãtori si sã caute cele mai frumoase costume”. În casa cârciumarului Ilie Rãdulescu – el însusi cãlusar vestit – Brauner petrece o noapte de pominã, dupã ce “s-au umplut ulcelele de pãmânt si toiurile de tuicã bãtrânã, pornindu-se pânã la ziuã jocul”, precum îsi aminteste celebrul folclorist în cartea lui de calde evocãri ‘Sã auzi iarba cum creste”.
Despãrtirea cãlusarilor de cei dragi de acasã pentru o cãlãtorie atât de lungã a început cu pregãtirea prapornitelor, pe care nevestele le-au burdusit cu turtã coaptã în test, cu cas si ouã fierte, ca oamenii sã nu sufere de foame printre strãini; apoi “si-au cerut iertãciune de la pãrinti, neveste, rude, cum obiceiul din vechime cere când pornesti la drum lung” si, dupã un popas în Bucuresti, au urcat în trenul care avea sã-i ducã departe de zãrile tãrii lor, spre locuri nevisate vreodatã. Strãbãtând Jugoslavia, Italia si Franta, spre orasul unde aveau sã-i îngenunche pe ceilalti concurenti veniti din 41 de tãri ale lumii dinspre soare rãsare ori dinspre soare apune, cei 17 cãlusari din Pãdureti si Mârghia i-au socat, prin comportamentul lor cu totul bizar, pe cãlãtori. Din când în când, vãtaful „chipes cu ochi albastri“ ca seninul cerului Florea Bicã îi scotea pe culoar, unde, însirându-i lângã barele metalice ale ferestrelor, îi îndemna cu un “hãlãi-sa !“ repetat sã joace spre „a-si pãstra forma“, pentru cã prapornitele încãrcate cu bunãtãtile de acasã dãdeau semne vizibile cã se goliserã cam repede. „Vagonul – îsi aminteste Brauner – pus la grea încercare, se zguduia, dând impresia cã va sãri de pe sinã...“ Flore Bicã îi punea, apoi, sã se întindã, pe rând, pe bãnci, izbindu-i împreunã cu ajutorul sãu, cu bâta pe pulpe, pentru cã, spunea el, numai asa li se mai întãresc muschii picioarelor cãlusarilor.
La 14 iulie 1935, de Ziua Nationalã a Frantei, erau în „orasul luminilor”, la Paris. Îndemnati de Brauner, cãlusarii pornesc spre atelierul marelui sculptor Brâncusi, „în fata cãruia au început jocul lor voinicesc... Lui Brâncusi i se umpluserã ochii de lacrimi... În strigãtele de «Hãlãi-sa !», cãlusarii l-au sãltat în aer pe marele artist înainte de a-si lua rãmas bun... Ne-am depãrtat – îsi aminteste folcloristul – lãsându-l pe gânduri, în usa atelierului, plin de nostalgia tãrii, reîmprospãtatã prin aceastã vizitã a flãcãilor argeseni“... Marele sculptor român „le oferise bãietilor“ – ca semn de pretuire - lacrimile lui sincere de încântare cã apartine unui neam atât de înzestrat, dar si „bani pentru o masã bunã care sã ajungã tuturor“.
La Londra îi astepta, în hotel, o primire regeascã: pentru fiecare cãlusar se rezervase o camerã cu baie separatã, iar la masã, o multime de furculite si cutite asezate pe lângã farfuriile lor îi puneau pe gânduri, bietii oameni nestiind de ce englezii fac asa o risipã de tacâmuri de argint, când ei, la Pãdureti, se multumeau doar cu o lingurã de lemn pentru o singurã gurã...
În imensa arenã la Albert Hall, în care încãpeau circa 6000 de spectatori, sala cu cea mai bunã acusticã din lume pe atunci, cãlusarii îsi încep demonstratia de virtuozitate. Se tem, însã, cã sunetele firavelor lor instrumente (doar o vioarã si o cobzã ) nu se vor auzi, cã vor fi înãbusite de tipetele sacadate care le însoteau miscãrile... Organizatorii festivalului, încântati încã de la repetitii de virtuozitatea violonistului Costicã Orbu (pe numele lui adevãrat, Stefan Durã) si a cobzarului Ceapã, se îndoiesc cã cei doi nu sunt notisti, artisti profesionisti, si îi supun, în concurs, unui test ucigãtor, stingând, la începutul spectacolului, luminile scenei, dupã ce, mai înainte, cineva tãiase pãrul arcusului viorii lui Durã... Dar ceea ce a urmat a fost nãucitor pentru autorii acestei josnice înscenãri... Simtind cã totul era o „lucrãturã“, vãtaful Florea Bica i-a strigat cât a putut violonistului Durã: „Costicã, fir-ar al naibi, dã-i înainte !“ Durã – care, din obisnuintã, dãdea cu sacâz pe bagheta arcusului - a cântat numai cu lemnul acestuia, iar Ceapã ciupea, cu pana lui de gâscã, cu si mai multã îndârjire corzile cobzei sale, înnebunindu-i pânã si pe cãlusari...
Cãlusarii – în „toalele“ lor pitoresti, lucrate cu har de Ioana Giogiu, o fatã mândrã si harnicã de la ei din sat – erau, pe scena inundatã apoi de luminã, un vulcan nestins prin ritm si culoare, Tarapanaua – dansul lor specific pãduretean – ridicând în picioare miile de spectatori, care, bãtând din palme sacadat, strigau: „Hãlãi-sa !“ îngânând strigãtul vãtafului... „Cãlusarii pãrãsirã sala în aclamatiile unui public aproape isterizat...“ – nota Harry Brauner. Celelalte echipe participante în concurs erau „agonizate“. Cãlusarii din Pãdureti îi eclipsaserã cu totul…
Marele diplomat român Nicolae Titulescu – încântat de „acesti ambasadori fãrã egal ai dansului românesc“, convins fiind cã România va fi, datoritã lor, marele punct de atractie si subiectul preferat al londonezilor ! Presa londonezã se întrecea în elogii, superlativele curgeau suvoi în rândurile destinate lor, ziaristii fiind efectiv fascinati de „Tigrii Carpatilor“, de „Diavolii dansului popular“ – îndrãcitii si atât de îndrãgitii cãlusari de la Pãdureti, care îsi uimiserã, prin dansul lor nemaivãzut, pânã si pe ceilalti concurenti. Necrezându-si ochilor cum un grup de simpli tãrani poate da viatã unui dans atât de strãlucitor precum Cãlusul, intrigantii din culisele întrecerii trag sforile, acuzând România cã, împotriva regulamentului Festivalului international de folclor amator, se prezentase cu o echipã de artisti profesionisti, intentionând astfel sã-i scoatã din concurs, pentru a le smulge laurii victoriei...
Contracandidatii lor la marele premiu, cazacii si bulgarii, jubilau imaginându-si cã ei vor câstiga concursul londonez. Si atunci, ideea salvatoare a lui Harry Brauner puse capãt oricãror speculatii... La somptuoasa masã de receptie datã în onoarea românilor de cãtre organizatori, folcloristul nostru care sustinuse cã sunt toti plugari le ceru dansatorilor sã-si arate palmele bãtãtorite de muncã... Efectul fu uluitor... Asistenta îi aplaudã pe plugarii-cãlusari din Pãdureti cu frenezia cu care o fãcuserã spectatorii din celebra salã a festivalului londonez...
Spre surprinderea comesenilor, cãlusarii nu se atingeau, însã, de bunãtãtile care li se puseserã înainte pe masã. Susoteau între ei, stiind cã n-au cu ce plãti un asemenea ospãt regesc. Simtind care este cauza retinerii lor, Harry Brauner le destãinui cã nu-i costã nimic, cã totul e pregãtit de gazde pentru ca ei sã se simtã bine dupã câstigarea concursului londonez.
Doar atunci la sindrofie, li se dezlegarã limbile cãlusarilor si, fãrã sã se dea în spectacol, în limitele bunului-simt, o fãcurã latã, întocmai ca la ei acasã, în Pãdureti, când îsi serbau petrecerile cele mai dragi din familie.
Peste patru ani, formatia de cãlusari din Pãdureti, care între timp devenise membrã de onoare a Societãtii engleze de dans si cântec popular, era invitatã din nou la Londra, unde ecourile incredibilului spectacol din anul 1935 nu se stinseserã încã. Succesul lor va fi, si de aceastã datã, rãsunãtor, ducând din nou, peste mãri si tãri, faima României în lume.

(Harry Brauner - Sã auzi iarba cum creste)
A consemnat Grigore Constantinescu


CÃLUSUL SI RUSALIILE

Rusaliile sunt una dintre cele mai mari sãrbãtori ale poporului român. Pline de adânci si multiple semnificatii folclorice si etnografice […], o mostenire de la strãmosii nostri, romanii [...], în satele noastre îsi fãceau aparitia cãlusarii, care deschideau si închideau Rusaliile. Ei colorau aceste zile dându-le un farmec deosebit si o strãlucire cu adevãrat sãrbãtoreascã. Nu se puteau concepe Rusalii fãrã cãlusari. Toti îi asteptau. Fiecare dorea sã-i vadã jucând în bãtãtura casei, iar cei cu stare cereau sã le facã „Rãzboiul“, teatru în toatã acceptia […], manifestare integralã de teatru popular […]. Rusalii fãrã cãlus ar fi fost o dramã sufleteascã pentru tot satul. Ar fi fost o lipsã pe care toti o simteau si o sufereau fizic. Cãlusul era asteptat si dorit de toti. El fãcea parte integrantã din viata folcloricã, afectivã si etnograficã a satului.

Horia Barbu Oprisan - Cãlusarii, Bucuresti,
Editura pentru Literaturã, 1969

În datina cãlusarilor, ca si a cãiutilor, întrevedem, deci, supravietuirea unor aspecte de ritual dintr-un strãvechi cult solar autohton care a suferit aculturatii lente, însã repetate în istoria lui miticã, de la celti, romani si slavii sudici.

Romulus Vulcãnescu - Cãlusarii si cultul solar

Dintre toate dansurile românesti cu functii rituale, cel mai însemnat este, fãrã îndoialã, Cãlusul. El se vãdeste, în acelasi timp, si cel mai complicat, îmbinând practici din registre diferite, adesea contradictorii, cel putin în aparentã, iar pe plan coregrafic, desfãsurându-se într-o alternantã de miscãri line, cu virtuozitãti de cel mai ridicat potential. Dansul cãlusarilor stã înaintea tuturor celorlalte, prin frumusetea lui coregraficã, alcãtuind un summum al miscãrilor armonioase si, în acelasi timp, deosebit de grele. Sub toate aspectele, el a rãmas un fel de ideal coregrafic al colectivitãtilor unde se practicã, un superlativ al frumosului si îndemânãrii pentru care calificativul de minune nu e câtusi de putin o exagerare […].
Jocul cãlusãresc a cãpãtat o aureolã neobisnuitã si în staturile populare. A fi cãlusar însemna a fi om ales, dotat nu numai cu agilitate, ci în primul rând cu tãrie spiritualã, care îl fãcea apt pe jucãtor sã se supunã întru totul restrictiilor impuse de o traditie ancestralã.

Ovidiu Bârlea - Eseu despre dansul popular românesc,
Bucuresti, Editura Cartea Româneascã, 1982

O altã dovadã a vechimii Cãlusului o constituie si faptul cã acesti bãrbati initiati pentru a sluji zeulului, Tatãlui Ceresc, erau aducãtori de belsug, ocrotitori împotriva relelor si bolilor, având convingerea cã legea Cãlusului este legea începutului, adicã legea sufletului, de la facerea lumii, când Dumnezeu, pe care cãlusarii L-au numit de la început Zãu, le-a dat puteri sa-l slujeascã pe pãmânt.

Profesor Ion Nania


Rusaliile - sãrbãtoare multimilenarã în spatiul românesc

Amestec de credinte, farmece, mister, emotii, virtuozitate, ancestrale rituri magice, de initiere, semetie, hilar, putere, înversunare, sublim, elemente proprii dramei teatrale, mândrie, strãluciri cromatice în straie, obisnuit antrenant al satului si ulitei, verigã a continuitãtii, cu evident rol integrator, mirosind si având gustul tãrânei strãbune. Cãlusul este un element de falnicã spiritualitate româneascã.

Dorin Oancea, Cãtãlin Oancea - HÃLÃI-SA!


Jocul cãluseilor

Cãluseii merg în rânduri, cu bravurã si-nfocare,
Ca stejarii-nalti si ageri, de te pune în mirare !
Cu privirea ca vãpaia, coperiti de fier rãsunã
Mersul lor ! ...si toatã urbea împrejurul lor s-adunã
……………………………………………………..
Ei s-opresc în douã siruri si încep acele jocuri,
Sãrituri neauzite, schimburi agere de locuri
…………………………………………………….
Sub a lor pasi muge câmpul, atmosfera clocoteste,
Muzica rãsunã tare, inimile veseleste,
Inspirând entuziasmul care creste-n orisicare,
Vede bravele lor jocuri demne-n veci de admirare.
Ia-n priviti cum se-nvârteste jocul de voinici cu falã,
Cum s-aruncã, sar ca cerbii, se reped si dau nãvalã !
....................................................................................
Jocul vostru cel eroic neamurile-nmãrmureste;
Omenirea vã admirã, lumea toatã vã priveste

Romulus Scriban


CÃLUSARII

În straiul lor, în ritmul colosal,
Ei, cãlusarii, chipuri pitoresti,
Re-nviu ca într-un falnic ritual,
Strãbune obiceiuri si povesti.

Un pas si încã unul, sincopat,
În sir, în grup, în cerc... si tot asa
Si deodat’ un ropot cadentat
Ca ploaia peste lanuri: hãlãi-sa !

Ei vin din leaturi, din vechimi de tarã
Si vesnic nu mã satur sa-i admir
Asa, precum vrãjit, odinioarã,
Printul cu-aleasã slovã, Cantemir.

În jocul lor învolburat sub zare
Tresaltã-ntreg pãmântul românesc
Cu repezi râuri, câmpuri roditoare,
Cu munti de strajã, codrii ce doinesc.

Le sunã jurgãlãii la opinci,
Iar de sub tãlpi le sar, parcã, scântei.
Cu mascã de-ntelept, ori mãscãrici
S-agitã-ntruna Mutul printre ei.

Un pas si încã unul sincopat.
Se strâng, se rup, se-adunã – hop si-asa !
Si în final: un ropot cadentat
Cu herghelia-n tropot: Hãlãi-sa !

Ion Segãrceanu


Imagini din aceastã paginã