„Nãdejdea în viitor nu poate fi decât acolo unde ne-a fost salvarea în trecut: „satul românesc“ - vatra tãrii; care a pãstrat si casa si sufletul tãrii. A ridica acest tãran, familia lui si satul lui înseamnã a arunca ancorã sigurã pentru Stat, în valuri furtunoase, si a croi drum sigur neamului nostru de tãrani. Salvând satul - salvãm Statul, cu tãrani si orãseni, cu agricultori si industriasi, negustori, meseriasi si muncitori, toti alimentându-se de la acelasi izvor: capacitatea de muncã, de consum si de virtuti a tãranului“.

(Ion Mihalache)

Un miracol: Jacul Românesc
SATUL CARE MOARE - SATUL CARE ÎNVIE

Imaginati-vã un peisaj terifiant: un sat bine întemeiat, cu case masive, cu o pronuntatã influentã sãteascã, în care nu mai miscã nimic. Deschizi porti grele, întepenite, si intri în curti mari, întocmite gospodãreste, cu fântânã si cu garduri, cu cocini, cu cotãrci, magazii, cotete. Nu te latrã un câine, nu auzi un porc guitând, nu auzi un muget, nu te împresoarã nici mãcar uniforma rumoare a gaitelor, întreruptã din când în când de cotcodãcitul ascutit care anuntã încã un ou adãugat la patrimoniul casei. Nimic. Pustiul desãvârsit.
Esti pradã unui sentiment straniu. Ai vãzut sate devastate de inundatii, încãrcate în nãmol, sau de incendii, prefãcute în scrum si cenusã. Si acele privelisti te tulburau, dar acolo gãseai o noimã, un mobil al desertului. Este cu mult mai înfiorãtor sã strãbati un întreg sat mort, fãrã urmã de agresiune, fãrã cel mai slab indiciu al nebãnuitei catastrofe care a înlãturat de aici orice urmã de viatã.
M-a obsedat în copilãrie, într-un basm povestit de Tânu, imaginea Împãrãtiei contenite, cu spatiul încremenit sub o vrajã, cu oameni, cu animale, cu pãsãri în vãzduh împietrite fiecare în pozitia în care clipa nefastã le-a cuprins. Acea priveliste socantã e însã mult depãsitã de realitatea de aici, unde nu mai întâlnesti fãpturã vie, fie ea si nemiscatã.
Am vizitat cu drag, pretutindeni pe unde le-am întâlnit, muzee ale satului. N-am avut niciodatã în ele senzatia de pustietate. Casele acelea aveau în ele ceva însorit, primitor, ele stabileau cu tine imediat o relatie de maximã intimitate, parcã te asteaptã si se bucurã cã ai venit. Dimpotrivã, satul acesta te înfioarã prin starea lui de organism inert din care viata a pierit.
Încerc sã-mi închipui iarna, cu acoperisurile prãbusite sub zãpadã, din care însã nu se ridicã deloc acea coloanã dãtãtoare de sperantã si încredere care e unduitorul stâlp de fum, dovada sigurã cã înãuntru, la adãpost, viata îsi urmeazã cursul neabãtut.
Cum suntem însã în dricul verii, în zorii de-abia ivindu-se, urc în vârful dealului si astept, ca altãdatã pe malul mãrii, rãsãritul soarelui. Si minunea cotidianã se întâmplã. Lumina de o înfiorãtoare prospetime cuprinde peisajul: pãduri adânci cum nici nu mai credeai cã existã, fânete abundente, vãi armonioase ce parcã transpun relieful în ondulatiile unei cântãri. Si iarãsi insinuarea si aici, în sânul binecuvântat al naturii, a acelei senzatii de stranietate. Realizez: pe toate aceste încântãtoare întinderi, cât vezi cu ochii, nu întâlnesti cu desãvârsire o fiintã umanã, nu vezi un singur om cosind, acum, când în alte pãrti dealurile sunt asaltate sub valurile fãcutului de fân, nu zãresti o turmã de oi, o vacã pãscând, fumul unui foc.
Pustietatea din sat a coplesit natura din jur.
Satul se numeste – s-a numit – Jacul Românesc.
Nu, încã nu se numeste!
Pentru cã în el se naste ceva si creste miraculos.
În Jacul Românesc, sat condamnat la moarte, se naste ceva viu: o mânãstire.
De doi ani, pãrintele staret protosinghel Antim David, transformat în mester Manole, fãrã ceilalti nouã însã, zideste întruna. A gãsit acel baladesc zid pãrãsit, dar aici atât de pãrãsit încât nici câinii nu mai sunt sã se repeadã la el, sã latre a pustiu si sã urle-a mortiu, si îl readuce la viatã. Biserica-n ruinã a cãpãtat ziduri puternice de fort, îmblânzite de duioasa înfãtisare a stilului moldovenesc din epoca lui Stefan cel Mare. Fosta scoalã, de douã ori ruinatã - ca zidãrie si rãmasã pustie de copii - a devenit o luminoasã trapezã. Toate sub turla de veghe a monumentalei clopotnite amintind pe cea de la Putna.
- Cum ati cãrat, pãrinte Achim, atâta material de constructie pe un drum care nouã, cu masina micã, fãrã nici o greutate ne-a scos sufletul?
- Nu mã-ntrebati, cã nici nu vreau sã-mi aduc aminte. D-apoi când am venit cu un camion lung cât un tir, plin de balast, si s-a rupt podetul de lemn si s-a dus totul în pârâu… Nici de povestit nu vreau sã povestesc…
Si, fãrã sã se mai gândeascã la slãbiciunea podetelor de lemn, ne aratã terenul de alãturi devenit viran, înecat de brusturi si lobode sãlbatice:
- Aici vom face biserica cea mare, iar aici chiliile. Unde sã stea fratii ? Cum mânãstire fãrã chilii ?
Pãrintele staret protosinghel Antim are în sânge pasiunea constructiei. De unde s-o fi mostenit ? Aflãm cã e din Sipote, din pãrtile Iasilor. Generalul Ilie Ungureanu, fiu al aceluiasi sat, ne lãmureste cu nedisimulatã mândrie cã la ei s-a gãsit o vatrã a culturii Cucuteni, acea culturã de o noblete si rafinament fãrã seamãn în lume, si cã biserica lor din sat e ridicatã la 1508 de Luca Arbore, având o picturã contemporanã si comparabilã cu a celebrelor mânãstiri din nordul Moldovei. Iatã deci elemente pe care pãrintele Achim le are implantate în codul sãu genetic.
Varã de varã, aici se organizeazã un seminar pedagogic-teologic al cãrui creator este pãrintele profesor universitar Ilie Moldovan, cea mai reprezentativã personalitate a disciplinei atât de încãrcate de sens si de rãspundere care e Morala, unul dintre cei mai strãluciti teologi români din generatia care urmeazã marelui Dumitru Stãniloae.
Axatã pe înzestrarea tinerei generatii cu forta de a lupta împotriva dezagregãrii morale si fizice cãreia e gata sã-i cadã victimã, Universitatea de Varã de la Jacul Românesc, cu cursuri desfãsurate si la Mânãstirea Recea si în alte centre din tarã, militeazã în mod deosebit împotriva desfrânãrii si acelui genocid inimaginabil sãvârsit prin avort, pericole ce amenintã fiinta neamului nostru, dar si a omenirii în totalitatea ei. La care, în vara aceasta, s-a mai adãugat un patetic apel de a se interveni energic pentru stoparea acelei initiative diabolice de expulzare a religiei din învãtãmânt.
Omul plãpând, cu alcãtuire fizicã de ascet, care e pãrintele profesor Ilie Moldovan, e tot o flacãrã, un glas de tunet coborât parcã din vãzduh, inspirat si dezlãntuit, biciuind profetic toatã comoda sau lasa sau numai derutata, speriata, dezaxata noastrã inconstientã. E unul dintre acele rare spirite vizionare de care acum avem cea mai mare nevoie ca de ozon.
Si sunt multi cei care simt aceasta, studenti din toatã tara, din Bucovina si din Dobrogea, din Oltenia, din Transilvania, de peste tot, dar si cadre didactice sau medicale. Sunt niste doamne profesoare din Bucuresti care vin aici, tãind drumul din pãdure, cât cu cãruta mânãstirii, cât pe jos, an de an, prezente si la aceastã a opta editie a seminarului.
Editie la care au conferentiat specialisti din varii domenii: prof. dr. Ieronim Suteu, prof. dr. Ion Simionescu, cercetãtor Elena Mihu, pr. Cãlin Budai, prof. dr. Ovidiu Moceanu, pr. dr. Ilie Milea, prof. Ion Lazãr, pr. conf. Vasile Grãjdeanu, pr. conf. Aurel Pavel, Liviu Anghel si subsemnatul.
I-am vãzut în Amfiteatrul Universitãtii de sub Nuc, întinsi pe iarbã, bând apã si mâncând mere vãratice, dar mai ales ascultând cu sete, si am avut imaginea primilor crestini. Dovadã cã crestinismul are virtutea de a renaste mereu, nou, proaspãt, ingenuu, la nesfârsit.
Si am avut revelatia realã, concretã, palpabilã, cã, dacã satul fizic, corporal a murit, el învie transfigurat, îndumnezeit.
Ca si sufletul omenesc, sufletul satului e nemuritor.

Miron Scorobete,
Din „Cetatea culturalã“,
Cluj-Napoca

---

TATA

Si iatã cã stã singur, înserat
în casa lui spre vinere pornitã –
îi mai adunã fiii câte-un lemn,
îi mai împart o pâine nevoitã.

Ar trebui
si nu le este fricã...

Vietile lui, îmbãtrânite-n sei
de cai bolnavi, de oase friguroase,
sunt ca icoanele în somn –
mai luminând,
mai dinspre lume trase.

Ar trebui
si nu le este fricã...

Ar trebui sã-l crestem de copil
cât singur e si cât în el ne strigã,
dar i se rup cordoanele de domn
si nu se stie cine
de ce-l strigã –

si lui de înserare îi e fricã...

Miron CORDUN

---

SATUL ROMÂNESC - perspective

Locuiesc în nordul Statului New York. Cu toate cã Rochesterul este cultural diferit de orasele metropolã americane, este un oras cosmopolitan, cu o populatie internationalã foarte diversã, datoratã centrelor universitare rochesteriene, Kodak-ului, Xeroxul-ui si companiei Bausch & Lomb, care îsi au centrele aici. Lumea în Rochester se îndreaptã cãtre sat (o casã la tarã este o prioritate de confort), orasul este desconsiderat (cu exceptia oraselor metropolã, americanii îsi doresc o casã la sat, departe de oras, de zgomot, de aglomeratie - linistea satului pentru americani reprezintã o necesitate. Sã locuiesti la sat aici e foarte scump, devenind asadar un privilegiu. Casele în oras sunt mult mai ieftine, dar nu multã lume se grãbeste sã investeascã în zonele de oras... E preferatã viata la sat... Iar diferenta culturalã este evidentã. Nu se poate spune la fel despre populatia din satul românesc, care aspirã cãtre o viatã la oras. Dimpotrivã. Si aspiratia are acelasi scop în Statele Unite sau în România: o viatã mai bunã, comodã, linistitã. Problema identitãtii, cred eu, trebuie luatã în considerare. Identitatea e conectatã de contextul social, politic, economic si cultural. Schimbând mediul, risti ca identitatea sã se transforme sau, as putea spune, sã experimenteze „o crizã“. În societatea postmodernã, schimbarea însã e consideratã dezvoltare (progresivã sau regresivã, ramâne de stabilit, de la caz la caz). Experimentând noua culturã americanã, adaptându-mã foarte usor obiceiurilor si traditiilor de aici, m-am detasat poate de adevãrul românesc... cu toate cã o mare parte din capitalul meu social se aflã în România, iar legãturile culturale nu m-au pãrãsit nici ele. Problema identitãtii e universalã. Nu numai un emigrant care schimbã mediul cultural riscã sã o experimenteze, dar si persoane din pãrinti diferiti etnic sau rasial. În Statele Unite e o mare problemã care cere rezolvare. În România, ceea ce noi numim „minoritãti“ experimenteazã poate criza de identitate, încercând sã integreze obiceiurile lor, traditiile lor în mediul cultural românesc. Tiganii încearcã si ei sã se integreze într-un sistem care din pãcate nu rãspunde nevoilor lor culturale, fiind foarte diferit de propriile lor traditii. Persoanele care tranziteazã de la sate cãtre orase (tãranii) experimenteazã si ele problema identitãtii. Sociologii români fac eforturi în acest domeniu, pentru cã aceste probleme devin amenintãtoare pentru societatea româneascã. Problema identitãtii e importantã de definit, si de înteles. De asemenea, problema „discriminarii“, care se naste nu numai din diferentele etnice, dar si din diferentele claselor sociale. Tãranii sunt desconsiderati si discriminati. Sã numesti pe cineva „tãran“ (în România) este o jignire, similarã cu termenul „needucat“. Se pare cã ne uitãm rãdãcinile, producând o constructie socialã („social artifact“). Modul în care ne reprezentãm, în conditiile în care tinem seama de experientele personale, comportament si emotii, ne ajutã la definirea sinelui. Dar când nevoile materiale sunt atât de acute încât împing la reconstruirea sistemului de viatã, pãrtile esentiale care ne apartin sunt ignorate în mare parte si se naste constructia socialã a sinelui si comportamentului. Multi tineri români pãrãsesc satele în care s-au nãscut si în care si-au petrecut cei mai frumosi ani ai vietii, pentru o viatã mai bunã, la oras. Astfel, se înstrãineazã de familiile lor, de obiceiuri si traditii... iar procesul de înstrãinare nu se face în pace sufleteascã...
Copil fiind, am petrecut mult timp la tarã cu bunicii mei. Obiceiul românesc care trebuie valorificat si apreciat este ca bunicii sã aibã grijã de nepoti - obicei întâlnit la anumite popoare, foarte rar întâlnit la americani, aproape inexistent în cultura americanã. Conditiile economice românesti - care necesitã ca amândoi pãrintii sã lucreze - ajutã poate la dezvoltarea acestui obicei, pe care eu îl consider necesar.
Împlinirilor sufletesti - legãtura strânsã între membri de familie ajutã echilibrului mental si sufletesc. Edward Deci si Richard Ryan, psihologi dedicati motivatiei interioare si exterioare, determinãrii de sine, argumenteazã existenta a trei nevoi motivationale fãrã de care organismul nu poate functiona în totalitate: nevoia de a fi competent, autonom si nevoia de a fi în relatie cu altii (în sensul de conectare socialã). Dacã aceste nevoi nu functioneazã sau dacã una dintre aceste nevoi nu functioneazã, atunci linistea si echilibrul sufletesc si mental au de suferit. Aceastã ultimã nevoie functioneazã foarte bine la români, cred eu, prieteniile sunt valorificate si au o însemnãtate unicã, foarte rar întâlnind relatii superficiale. De asemenea, ea functioneazã si în relatiile de familie. Deci si Ryan sustin cã cele trei nevoi psihologice sunt universale si functioneazã ca cele fiziologice. Dacã una dintre cele trei nevoi nu functioneazã, ei sustin cã linistea sufleteascã si mentalã riscã sã nu functioneze corespunzãtor. De exemplu, fiecare dintre noi experimenteazã nevoia de a fi independent, de a lua decizii personale, de a alege, nevoia de a fi competent si nevoia de a avea cel putin o relatie semnificativã. Legãturile de familie sustin echilibrul nostru mental si fizic (este demonstrat cã, atunci când nevoile psihologice nu functioneazã, organismul poate suferi, de asemenea, durere fizicã care poate proveni din stãri depresive, de exemplu). Un motiv în plus pentru care ne întoarcem cãtre satul natal: spre bunici, verisori sau spre prietenii fãcuti în copilãrie, spre prieteniile semnificative, de suflet. Timpul petrecut la tarã îmi readuce amintiri frumoase si unice... plimbãri prin pãdure, expeditii la „gârlã“, pescuitul, mersul la vânãtoare, excursiile la stânã... povestile bunicului la gura sobei, dragostea oferitã de bunica mea... uriasul borcan de miere de salcâm (gustul mã întoarce si el la amintirile satului natal, ca madelaina proustianã: miere imposibil de gãsit în Statele Unite, aici e celebrã mierea de portocali, care nu e nici pe departe asa gustoasã). Un univers al bucuriei pe care nu-l pot uita si sunt convinsã cã nimeni nu uitã clipele frumoase petrecute la sat sau, cu alte cuvinte, clipele frumoase ale copilãriei... De ce pleacã lumea de la sat? Pentru o viatã mai bunã, mai comodã, lipsitã de griji... acelasi motiv pentru care lumea pleacã din tarã... si în special tinerii... Cu toate acestea, satul nu trebuie uitat... Trebuie ajutat sã renascã, pentru cã prin el obiceiurile noastre devin reale, bucuriile îsi recapãtã prospetimea, ca si amintirile pe care le avem, noi, tinerii, cu „tara“. Nu toti avem privilegiul de a experimenta viata la tarã, asa cã cei care îl avem sau l-am avut trebuie sã respectãm valoarea fãrã egal, sã elogiem satul românesc si sã-l ajutãm sã renascã, pentru a aduce bucurie si altora, cum ne-a adus-o nouã în anii cei mai frumosi... Tinerii care se îndreaptã cãtre orase trebuie sã înteleagã si sã accepte propria identitate - înainte de toate. Cine sunt într-adevãr ? Ce însemnãtate are satul în viata lor spiritualã si apoi materialã - pentru cã este demonstrat cã materialismul este o nevoie falsã care nu aduce liniste sufleteascã. Poate într-o zi satul românesc va fi apreciat, ca satul american, si lumea se va înghesui sã locuiascã acolo... Nu stim niciodatã ce ne oferã ziua de mâine, dar, îndrãznind sã privim prin culori si nuante de cristal, cristal care aduce forme si perspective laolaltã, e bine sã considerãm varietatea si multitudinea punctelor de vedere, în nuantele noi, postmoderne.

Cãtãlina Novac,
Universitatea Rochester

---

SATUL NORD-AMERICAN

Cuvântul sat (village), acelasi în englezã si în francezã, nu mai desemneazã decât sat de vacantã în America de Nord. Sensul lui de sat cum îl întelegem noi încã în România s-a pierdut si i-au luat locul expresii diverse; comunitate ruralã ar fi una. Disparitia cuvântului în sensul pe care îl cunoastem încã noi e simptomatic pentru o evolutie spre destrãmare a satului, înteles ca o comunitate culturalã, de traditii si de întrajutorare socialã. Chiar întrajutorarea dispare ca si concept si satul american e din ce în ce o replicã a suburbiei.
Mentalitatea americanã a liberalismului bazat pe un individualism acerb a fãcut, de la începuturile colonizãrii, ca cei veniti sã se instaleze departe unii de altii, construindu-si casa acolo unde nu reuseau sã vadã fumul unei alte case vecine. Aceastã nevoie de spatiu si de tranchilitate marcheazã încã societatea nord-americanã. Fluxul cãtre suburbii, departe de centrul orasului, al clasei mijlocii e bine cunoscut.
Orasul american este constituit pe dos fatã de cel european. Dacã cei cu mijloace materiale suficiente preferã sã se instaleze în centrul oraselor mari în Europa, americanii (cu exceptia putinelor metropole, New York, Chicago, San Francisco, Toronto, Montreal) migreazã spre suburbii. Suburbiile devin centre comunitare autonome, construite din taxele bogate are celor înstãriti, unde scolile sunt mai bune si toate conditiile de viatã sunt deosebite.
Cât despre centrul orasului, el este abandonat populatiei sãrace, care are parte de o viatã periculoasã, de o educatie dintre cele mai mizere si, în general, de lipsa oricãrui suport social. Aceastã inversare de spatii face ca suburbia sã fie mult preferatã centrului orasului. Dar suburbia nu e echivalentul satului, pentru cã nu se practicã agricultura în aceste spatii, iar locuitorii lucreazã în majoritate în oras.
Cum societatea evolueazã în functie de presiunile economice, iar globalizarea este presiunea cea mai importantã, marea majoritate a societãtii americane este angajatã pe posturi de functionari (white collars) si din ce în ce mai putin ca muncitori (blue collars). Cei mai multi americani sunt închisi în birouri de sticlã sau de otel si lucreazã în fata unui computer. Suntem, ca sã mã exprim ca Cioran, maimutele care merg la birou. Or, aceastã alienare pe care o invoca Cioran a functionarei care învârteste hârtii si cifre toatã ziua, fiind perfect izolatã de produsul muncii ei, are consecinte importante asupra vietii noastre.
Viata noastrã e mediatã încontinuu de fantome, cãci nu suntem în contact cu nimeni lucrând singuri în fata unui computer si vorbind numai la telefon. În timpul liber suntem tentati sã ne asezãm în fata altui ecran, al televizorului, si sã conversãm cu alte fantome, personajele serialelor noastre preferate. Cât comunicãm cu vecinii ? Spunem „Bunã ziua, ce faceti ?“ fãrã sã ne oprim sã ascultãm rãspunsul, ci întrebuintând limbajul fatic, însemnând mai degrabã „Bunã ziua, v-am remarcat, dar nu am timp sã vã ascult“.
Departe de valorile satului traditional, care în Canada ar putea lua ca model satul amerindian, comunitatea ruralã de astãzi este în curs de disparitie si se confruntã cu aceleasi probleme pe care le cunosc si sãtenii din România, de naturã economicã în primul rând. Cum lupta cu globalizarea e pierdutã chiar si în tãri care ar putea rezista bazându-se pe rezervele proprii, cum ar fi Canada, satul e condamnat disparitiei. Comunitãti de pescari de pe coasta Atlanticului, de pildã, dispar pe mãsurã ce pestele e produs în crescãtorii sau importat mai ieftin din America de Sud. Guvernul canadian face eforturi sã sustinã aceste comunitãti si sã reorienteze locuitorii lor cãtre alte ocupatii, dar aceastã reorientare, pentru a acomoda nevoile economiei, afecteazã traditiile si culturile unei comunitãti istorice. Însã apologetii globalizãrii nu au scrupule si oricum vor sã ne uniformizeze pe toti si sã ne hrãneascã cu McDonald's. Mediul înconjurãtor e grav amenintat de noile dezvoltãri industriale si în multe orase producãtoare de masini din America de Nord, de exemplu, poluarea e asa de avansatã cã îmbolnãveste populatia de cancer.
Orasele sublime ale Americii, cum ar fi New York, Chicago sau Toronto, ne fac sã visãm si de câte ori le vizitãm ne lasã cu respiratia tãiatã. Cu capul ridicat spre cer, admirând înãltimea ametitoare a zgârie-norilor, uitãm ca aceste blocuri de sticlã si beton, desi construite de arhitecti dintre cei mai talentati (Mies van der Rohe), sunt probabil blocurile rãului, din moment ce, în marea majoritate, gãzduiesc bãnci care îsi fac un mandat din exploatarea celor care nu reusesc sã plãteascã datoriile enorme pe care le creeazã aceste institutii. În plus, dupã atacurile teroriste din septembrie trecut, aceste blocuri au cãpãtat o conotatie de oroare, cãci s-au prãbusit, spre surpriza multora, fãrã a fi capabile sã salveze vietile celor care s-au gãsit prizonieri în ele. Cavouri verticale ale mondializãrii.
Numai o nouã revolutie, de data asta internationalã, cum si-o dorea Marx, ar putea poate sã ne scape de pericolele globalizãrii si sã ne readucã la sate, la o viatã comunitarã bazatã pe o filosofie de partaj, de tolerantã si de bunã întelegere cu celãlaltul nostru radical.

FEVRONIA NOVAC,
Ottawa

Imagini din aceastã paginã