Din
sumar:
Satul
românesc contemporan SOS
Calinic Argatu - modelul Ion Pillat (111 ani de la nastere)
Interviu
cu domnul Constantin Nicolescu - senator de Arges
Întoarcerea fiului cãtre sat
Un nou cerc de artã: COLINARII - Scoala Vrãnesti
- Arges
Comuna Mihãiesti - între traditie si
modernitate
Cãlusul argesean
Radu Gyr - poeme
|
SIMION
MEHEDINTI
ADEVÃRATUL LUPTÃTOR PENTRU CREDINTÃ ESTE MARTOR,
NICIODATÃ ÎNVÃTÃTOR
CRESTINISMUL ROMÂNESC
- fragmente -
CARACTERISTICILE
CRESTINISMULUI ROMÂNESC
ÎN LUMINA ETNOGRAFIEI SI A ISTORIEI
- Lipsa rãzboaielor confesionale în viata poporului
român / Neutralitatea fatã de certurile dogmatice / Primatul
sufletului / Arhaismul crestinismului românesc
- Simbioza între bisericã si stat, fãrã antagonism
/ Lipsa ereziilor si a ereticilor / Prezenta lui Iisus în folclorul
national / Absenta pornirii spre rãzbunare
- Acceptarea suferintei ca mijloc de purificare moralã / Încrederea
în biruinta binelui asupra rãului / Prioritatea frumusetii
morale asupra justitiei formale
Fiecare
neam are caracterul sãu mai mult ori mai putin rãspicat
si menirea sa deosebitã. Geniul etic (întocmai ca si cel
artistic) este un dar din nastere, iar aceastã constatare este
adevãratã nu numai pentru indivizi, dar si pentru natiuni.
(…) neamul din Carpati are fizionomia sa moralã, adicã
„darul“ sãu deosebit în ce priveste conceptia
despre rosturile vietii omenesti. Pietatea dacilor, relevatã încã
din vechime (de Herodot, de Strabon si de altii), nu e o închipuire,
ci un fapt real si „originar“. Pe acest fapt s-a întemeiat
nuanta particularã a crestinismului românesc. Nu poti altoi
vita-de-vie în boz, fiindcã „vita-de-vie învie,
cea de boz, tot rogoz“. Fãrã dacismul zamolxean, n-am
fi avut un crestinism carpatic atât de matur si omenos. [Impunerea
crestinismului] a fost un lung sir de trepte de la adorarea unor zei de
stat impusi cu de-a sila unui popor cucerit – cum s-a întâmplat
uneori în Orient - ori de la orgiastic, bacanale si alte forme de
captare neliberã din partea vreunui zeu – cum s-a întâmplat
în sfera popoarelor Mediteranei – pânã la cea
mai curatã slãvire a lui Dumnezeu si la alipirea fialã
de Tatãl-ceresc, cum s-a petrecut la poporul din Carpati, care
aduce uneori pe Dumnezeu pe pãmânt sub forma unui mosneag
frumos si nemaivãzut de bun. În acel lung sir de trepte ale
constiintei religioase, adicã ale socotelilor cu universul si cu
eternitatea, poporul român are o pozitie vrednicã de cinste.
Si, dupã cum e o lipsã de omenie sã fii brutal, adicã
sã dai buzna în sufletul altuia, tot asa e o lipsã
de demnitate omeneascã sã primesti a fi brutalizat –
de oricine ar fi – în latura intimã a cugetãrii
si a simtirii tale religioase.
Asadar, armonizare confesionalã cu altii – da, în mãsura
în care lucrul este cu putintã; subordonare – nu, niciodatã
si fatã de nimeni. Sã fie Biserica noastrã „soborniceascã
si apostoleascã“ în ce priveste dogmele, dar în
ceea ce priveste datinile nu poate si nu trebuie sã fie decât
nationalã. Ceea ce a mãrturisit constiinta poporului nostru
timp de atâtea secole, cum dovedeste folclorul nostru, lãudat
si de strãini, si ceea ce a încununat apoi creatiunea artisticã
a unui geniu ca Eminescu (unul dintre cei trei-patru poeti-filosofi ai
omenirii) ne scuteste de a mai cãuta vreo orientare dupã
socotelile fãcute de altii. El ne-a arãtat ca nimeni altul
calea de urmat. Nu ne rãmâne decât sã continuãm
a merge mai departe pe acelasi drum – [cel] al crestinismului nostru
local. Altfel, a cãlca alãturi de urmele traditiei ar însemna
originalitate „voitã“ si deci falsã, adicã
o auto-osândire. În loc de o cântare din inimã,
ne-am alege cu un cântec „din cap“, cum zic muzicantii
– prin urmare cu ceva care nu miscã sufletul si nu însealã
nici mãcar urechea.
Relevãm aceastã eroare, fiindcã nu numai scriitorii
de o mãsurã obisnuitã, dar chiar si unele mari genii
au fost amenintate de primejdia de a cânta uneori din cap. Nietzsche,
de pildã, a acuzat pe însusi Dante de o oarecare nesinceritate
literarã. Din cauza simbolismelor sale teologico-metafizice si
a preocupãrilor politice, în atâtea scene din Infernul,
poetul florentin a fost asemãnat cu o „hienã care
face poezie printre morminte“.
Se-ntelege, o astfel de caracterizare e brutalã si prin urmare
lipsitã de mãsura dreptãtii. Dacã avea atitudini
de hienã, n-ar fi fost în stare sã scrie o poemã
cu atâtea frumuseti, ca „Divina [Comedie]“ si nici n-ar
fi dus o viatã atât de mândrã si plinã
de jertfe. Dar nu e mai putin adevãrat cã nici prea multã
iubire crestinã n-a arãtat aprigul ghibelin fatã
de adversarii sãi. Iubirea lui a fost „mai mult din cap decât
din inimã; mai mult teologicã decât evanghelicã”.
Nu-i reproseazã aceasta nici Nietzsche, nici alt strãin,
ci un italian contemporan, care, pe lângã „Viata lui
Iisus“, a scris si „Viata lui Dante“, afirmând
din capul locului cã autorul operei „Divina Comedia“
nu poate fi înteles decât de cineva care întruneste
aceste trei conditii: sã fie italian, apoi florentin si, pe deasupra,
sã fie el însusi poet. Pe tustrele conditiile acest scriitor
a crezut cã le împlineste.
Întâmplarea aceasta poate servi ca orientare si pentru români.
Dupã ce-am cunoscut crestinismul „din inimã“
al strãbunilor nostri (confirmare fireascã a evlaviei dacilor),
ar fi o mare gresealã sã ne orientãm acum dupã
crestinismul „din cap“ – adicã, mai exact, „din
cãlimarã“, al celor care fac teologie pe veresie.
Dupã cum unii ticluiesc o filosofie verbalã, interpretând
în chipul cel mai ipotetic viata sufleteascã a poporului
nostru, si se desfatã în adevãrate „saturnalii
de cuvinte“, asa si altii au început sã facã
exercitii verbale cu privire la teologie.
Sã nãdãjduim însã, pentru cinstirea
Bisericii si pentru sãnãtatea literaturii române,
cã astfel de rãtãciri nu vor dura mult. Simtul religios
al poporului nostru, ca si cel estetic, este atât de fin încât
orice notã falsã se simte repede, ca o disonantã
în cântare sau o patã pe un tablou. Nu e nevoie de
schimonoseli stilistice pentru a scrie cinstit teologie. Crestinismul
nu e o piedicã pentru originalitatea nimãnui, dacã
are talent real, nu numai verbal. Aducem ca martor pe unul din predecesorii
lui Nietzsche, care stia ce înseamnã si arta si Evanghelia.
„Crestinismul nu vrea sã dea nãvalã spre a
desfiinta deosebirile (...), nici sã încheie un fel de tocmealã
lumeascã între deosebitele feluri de a fi ale popoarelor;
ci vrea numai ca aceste deosebiri sã atârne slobod împrejurul
omului, ca o mantie pe care un suveran (...) o aruncã putin în
lãturi, ca sã arate cine este, ori ca niste zdrente sub
care s-ar fi ascuns o fiintã supranaturalã. Cãci,
atunci când deosebirea fluturã atât de liber (împrejurul
cuiva), vezi - nu destul de lãmurit –, dar se cheamã
ca vezi în fiecare om în parte ceea ce este esential si în
altii; vezi, prin urmare, ce este la fel în toti, adicã ceea
ce rãmâne la fel - asemãnarea“.
Scriind aceste rânduri, cumpãtatul danez parcã s-ar
fi gândit tocmai la crestinismul nostru: discret si neutral, spre
deosebire de cel agresiv al schismaticilor de tot felul, încurcati
în discutii de lana caprina. „O duzinã de eretici,
spune mai departe Kierkegaard, se prind la brat; nu cunosc luptele tãcute
care îl asteaptã pe ostasul credintei si pe cel care nu îndrãzneste
sã le ocoleascã (...). Din contra, schismaticii se ametesc
unii pe altii prin gãlãgie si lãudãrosenie:
încearcã prin strigãtele lor sã-si alunge unul
altuia frica; gloata aceasta urlãtoare socoteste cã va lua
cu asalt cerul sau cã va merge pe calea ostasului credintei, care,
în tãcerea universului, nu aude nici un glas de om, ci pãseste
singuratic, numai cu grozava lui rãspundere (...). Adevãratul
luptãtor pentru credintã este deci martor, niciodatã
învãtãtor“.
Minunatã mãrturisire ! Parcã a fost fãcutã
anume spre a caracteriza cumpãtarea si neutralitatea crestinismului
românesc. Vede oricine cã sfiosul moralist nordic se apropie
aici de crestinismul românesc, mai mult lãuntric si discret,
- în orice caz lipsit de agresivitatea celor care vor sã
plece toatã lumea sub autoritatea Bisericii lor - chiar dacã
recunoasterea acestei autoritãti ar fi pur formalã - vanitatis
causa.
Concluzia nu poate fi decât una: sã fie oricine cum e croit
sã fie. Orientarea sãnãtoasã a Bisericii Române,
adicã „ortodoxia sa“, nu are nevoie de alte îndrumãri
decât ale propriei sale traditii.
[top]
CINÃ
Deschide
poarta. Intrã. Sezi la masã –
Acoperitã e cu in curat.
Ia casul alb si proaspãt strecurat
Si frânge pita cea dospitã-n casã.
Livezile de pruni sub frunza deasã
Goldane rourate si-au pãstrat.
Din via mea bea vin întunecat,
Din faguri gustã miere luminoasã.
Când seara dã de ramuri sã se prindã
Si luna-si lasã razele piezis,
Ti-oi dãrui privelistea din tindã.
Sunt dealuri argintate ca icoane
Si vãi de ulmi sfintiti în luminis,
De care stiu, strãine, cã ti-e foame.
Ion
Pillat
[top] |
Imagini
din aceastã paginã
Râmbu
Georgiana - Sat pe colinã
|
